Happy News

Când Elena a trecut pragul acelei case, inima îi bătea tare. Nu-i era teamă că nu știe cum să se poarte. Își dorea, din tot sufletul, să fie primită cu drag.

Ben 30 yaşındayım. Ankara’da yaşıyorum, evliyim, bir oğlum var. Kendi yuvamı kursam da, annemle babamın yaşadıkları beni çok sarstı.

Anii trec fără oprire. Se schimbă înălțimea. Se schimbă vocea. Privirea nu mai e a unui copil. Cel mic a crescut. A devenit puternic. A devenit independent.

Büyükannemin elleri hiç durmaz. Akşamları televizyon karşısında otururken iplik örer. Bu kez aylarca uğraştığı bir masa örtüsü bitti. Beyaz ipliklerle

Multe femei povestesc același lucru. După ce vine un copil, totul se schimbă. “Nu s-a stins iubirea”, spune o vecină. “

Ieri erai doar un prunc în brațele mele. Îl țineam de mânuță pe drum. “Nu te grăbi, mama e aici”, îi spuneam mereu. Îl învățam primii pași, cu răbdare.

Bu satırları bir anne yazdı. Mektup, oğluna sesleniyordu. “Oğluma” diye başlıyordu. Yıllarca içinde biriken sözler, kağıda dökülmüştü.

Nu, fiul meu, nu îmi datorezi nimic. Ascultă-mă bine, așa cum ai făcut-o mereu. În ziua în care viața te va purta departe de mine, vreau să mergi ușor.

Bir baba, kızına baktı. Elinde bir araba anahtarı vardı. – “Mezuniyetin için tebrikler kızım!” dedi. – “Sana bir araba aldım.

Fiica lui în scaun cu rotile nu se mai ridicase în picioare de trei ani. La gala asta, a făcut-o. „Stai departe de fiica mea.” Vocea tatălui era joasă.