Nu, fiul meu, nu îmi datorezi nimic.
Ascultă-mă bine, așa cum ai făcut-o mereu.
În ziua în care viața te va purta departe de mine, vreau să mergi ușor.
Fără lanțuri.
Fără vină.
Fără gândul că îmi ești dator cu ceva.
„Dar mamă, tu m-ai crescut singură,” îmi spui adesea.
Da, ți-am dat viață, dar asta a fost alegerea mea.
Nimeni nu m-a obligat.
Din clipa în care am știut că exiști, am ales să te iubesc cu toată ființa mea.
Te-am hrănit.
Te-am îngrijit în nopți lungi și obosite.
Te-am ținut în brațe în zile fără sfârșit.
Mulți vor numi asta sacrificiu.
Pentru mine a fost un dar.
Cel mai mare pe care mi l-a oferit viața vreodată.
Îți amintești cum mă întrebai, copil fiind, dacă te-am regretat vreodată?
Niciodată, fiul meu.
Nici o clipă.
Când vei crește și îți vei urma propriul drum, fii fericit.
Fii fericit fără să privești înapoi cu vinovăție.
Nu te teme să mă lași.
„Cum pot să plec și să te las singură?” m-ai întrebat odată.
Pentru că așa trebuie să fie, i-am răspuns.
Nu crede că trebuie să-mi răsplătești timpul.
Nu crede că-mi datorezi nopțile nedormite.
Tot ce am făcut pentru tine aș face din nou.
De o mie de ori, fără să mă gândesc.
Singura mea dorință este să fii liber.
Să trăiești intens.
Să iubești așa cum vrei tu, nu cum vrea lumea.
Să alergi spre visele tale fără lanțuri de nimeni puse.
Iar când te vei gândi la mine, să fie cu tandrețe.
Nu ca la o povară pe care ai dus-o.
„Dar dacă îmbătrânești și ai nevoie de mine?” ai întrebat, îngrijorat.
Dacă într-o zi mă vei vedea îmbătrânind, amintește-ți atât.
Așa este viața, fiul meu.
Nimeni nu scapă de asta.
Eu mi-am trăit viața mea.
Acum tu o ai pe a ta.
E dreptul tău s-o trăiești cum simți.
Maternitatea nu este un contract.
Nu este nici o datorie scrisă undeva.
Este o iubire fără margini.
O iubire care nu cere nimic în schimb.
Așa am simțit-o eu de la început.
Așa vreau să rămână până la capăt.
Du-te, fiul meu, și fii liber.