Anii trec fără oprire.
Se schimbă înălțimea. Se schimbă vocea.
Privirea nu mai e a unui copil.
Cel mic a crescut. A devenit puternic.
A devenit independent. A plecat în viața lui.
Dar pentru mamă timpul stă pe loc.
Mereu în același punct.
Ea își amintește primul țipăt.
Își amintește primul pas, nesigur.
Își amintește prima durere de genunchi julit.
Câte nopți fără somn a avut?
Multe, nenumărate, trecute în tăcere.
Câte rugăciuni șoptite, neauzite de nimeni?
Rugăciuni spuse doar pentru el.
Și acum, câți ani are copilul?
Nu importă. În ochii ei e tot copil.
Inima ei se strânge instant, mereu.
„Unde ești acum?”, se întreabă des.
Când e departe, ea se îngrijorează tăcut.
Nu spune nimic. Doar poartă grija.
Când e aproape, se bucură de mărunțișuri.
Un gest, un cuvânt, o privire.
Lucruri pe care alții nici nu le observă.
Ea le vede pe toate. Le simte.
Nu întreabă niciodată dacă e nevoie de ea.
E pur și simplu pregătită, mereu.
Să dea timp. Să dea forțe.
Să dea liniște, atunci când e haos.
Să dea tot ce are. Și mai mult.
„Ce-ți mai pot da?”, se gândește mereu.
Lumea îl vede adult. Puternic.
Lumea îl vede autosuficient, independent.
Dar mama vede altceva, mereu la fel.
Vede copilul ei. Doar pe el.
Cel pentru care va lupta oricând.
Cel pentru care se va ruga mereu.
Cel pe care îl va iubi necondiționat.
Pentru mamă vârsta nu înseamnă nimic.
Nu contează câți ani s-au scurs.
Iubirea ei nu are limite, nu are vârstă.
„De ce mă mai întrebi dacă te iubesc?”
Ea nu a încetat niciodată să iubească.
Nu va încetat niciodată, orice s-ar întâmpla.
Căci pentru o mamă, timpul e altceva.
E un singur moment, repetat la infinit.
Momentul în care el a venit pe lume.
Restul sunt doar amintiri care se adună.
Dar inima rămâne la fel, neschimbată.
Pentru mamă, copilul ei rămâne copil.
Mereu.