Maria și Mihai treceau printr-un divorț greu.
El era bărbat avut din Chișinău.
A decis să-i lase ei doar o fermă părăsită, lângă satul Leordeni.
Credea că îi dă o povară, nu o avere.
Peste un an, avea să regrete amarnic.
— Mihai, nu mai am ce face cu tine aici, — i-a spus Maria.
— Întoarce-te la Chișinău, locul tău nu e aici.
— Despre ce oraș vorbești? — a oftat el, plictisit.
Trădarea lui o lăsase fără vlagă.
Porniseră de la zero, vânduseră apartamentul din Botanica.
Investiseră tot într-o afacere de familie.
El adusese doar o garsonieră modestă.
Mintea și munca Mariei puseseră bazele succesului.
Au dus-o greu ani de zile, cu chirii și lipsuri.
Apoi, în sfârșit, găsiseră echilibrul.
Dar timpul l-a schimbat pe Mihai.
A început să se poarte ca un stăpân.
A trecut toate bunurile pe numele lui.
La divorț, Maria nu avea să primească nimic.
Apoi a cerut el divorțul.
— Ți se pare drept, Mihai? — l-a întrebat Maria, cu voce stinsă.
— Să nu mai repetăm, — a răspuns el sec. — Tu nu faci nimic, eu muncesc.
— Tu mi-ai spus să mă liniștesc, să-mi văd de sănătate, — i-a zis ea calm.
Mihai și-a pierdut răbdarea.
— Gata cu vorbele! Ferma de la moș Ilie, șeful meu de-odinioară, e a ta. Nu valorează nimic, e la marginea lumii. O vrei, n-ai nimic altceva.
Maria știa ce urmărea el.
Doisprezece ani petrecuți împreună, și el voia să scape cu mâinile curate.
— Bine. Vreau doar actele pe numele meu, — a spus ea.
— Fără probleme. Scap și eu de impozite, — a râs Mihai, cu dispreț.
Maria nu a mai zis nimic.
Și-a strâns lucrurile de preț și a plecat.
S-a mutat la o pensiune, hotărâtă să o ia de la capăt.
Terenul era pustiu, dar speranța era vie.
A lăsat restul lucrurilor lui Mihai și noii lui prietene, Angela.
Mihai i-a întins actele, cu zâmbet batjocoritor.
— Baftă multă!
— La fel, Mihai, — a răspuns ea, fără să-l privească.
— Nu uita să-mi trimiți o poză cu găinile, — a glumit el.
Maria nu i-a răspuns.
Pe drum, privind satul în oglindă, a plâns.
Apoi a simțit o bătaie în geam.
— Ești bine, copilă? — a întrebat-o o bătrână.
Maria a oprit, fără să-și dea seama, lângă stația de autobuz.
— Da, am avut o zi grea, — a spus ea.
— Venim de la spital. O vecină zace acolo singură, — a zis bătrâna. — Mergi spre Orhei?
— Chiar acolo mă duc, la o fermă.
— Acolo? Proprietarul a murit, animalele abia mai sunt hrănite.
Maria a zâmbit și le-a oferit un loc în mașină.
Bătrâna, Paraschiva Dumitru, s-a așezat în față.
Bărbatul ei, Alexandru, în spate.
Pe drum, Paraschiva i-a povestit despre fermă.
Vaci fără stăpân, o magazie pe cale să cadă.
Ajunși acolo, Maria a văzut: un grajd dărăpănat, douăzeci de vaci slabe.
Dar simțea că acolo avea să reînceapă.
Un an mai târziu, ferma avea optzeci de vaci.
Pășteau libere prin poieni.
Maria vânduse bijuteriile mamei pentru sămânță și furaje.
Pusese ultimul leu în afacere.
Laptele și brânza ajungeau la Ungheni, Soroca, Chișinău.
Munca ei dădea rod.
O zi, o tânără din sat, Dumitra, i-a adus un ziar.
Anunț: camioane frigorifice la preț bun.
Maria a recunoscut numărul de firmă — era al lui Mihai.
I-a cerut Dumitrei să negocieze, cu 5% mai mult decât prețul cerut.
Roata se întorsese.