Maria se trezește la ora șase.
Casa doarme încă.
Ea pornește spre bucătărie, fără zgomot.
Cafeaua se face singură, dar restul nu.
“Mamă, unde-mi e uniforma?” strigă fiica din camera ei.
“E călcată, pe scaun,” răspunde Maria.
Soțul ei, Radu, se întinde în pat.
“Mai dormi puțin,” îi zice el, “eu plec mai târziu azi.”
Ea nu răspunde.
Pregătește micul dejun pentru toți.
Pâine, ouă, ceai pentru copii.
Pleacă la serviciu cu zece minute întârziere.
La birou, șeful o întreabă de raport.
“E pe masa dumneavoastră,” spune ea calm.
Toată ziua rezolvă probleme ale altora.
Seara se întoarce acasă obosită.
Rufele așteaptă în coș.
Vasele din prânz încă sunt în chiuvetă.
“Ce mai e de mâncare?” întreabă Radu din fotoliu.
“Fac eu ceva,” spune Maria, fără tonul plictisit.
Gătește, spală, calcă, verifică temele copiilor.
Radu se uită la televizor.
“Ai muncit mult azi?” îl întreabă ea, politicoasă.
“Normal,” răspunde el, fără să ridice privirea.
Ea nu mai întreabă nimic.
Se duce în baie, spală fețele copiilor.
Îi culcă, le spune povești, le stinge lumina.
Apoi strânge bucătăria din nou.
La unsprezece noaptea, se așază pe canapea.
E prima pauză din ziua ei.
“Ești bine?” o întreabă Radu, surprins de tăcerea ei.
“Sunt obosită,” spune ea simplu.
“Dar ai grijă de toți,” zice el, mulțumit.
Ea îl privește lung.
“Cine are grijă de mine?” îl întreabă.
Radu tace.
Nu are un răspuns pregătit.
“Nu te plâng,” spune Maria, “dar aș avea nevoie de ajutor.”
“Fac și eu ce pot,” se apără el.
“Poți mai mult,” răspunde ea calm.
Vecina ei, Ioana, spune des același lucru.
“Noi facem tot,” zice Ioana, “ei doar privesc.”
Multe femei din bloc au povești similare.
Muncă, casă, copii, răbdare fără sfârșit.
Uneori zâmbesc, uneori tac, uneori cedează.
Dar cine le întreabă pe ele ce vor?
Poate echilibrul nu vine de la sine.
Poate trebuie cerut, zi de zi.
Maria stinge lumina și adoarme târziu.
Mâine se trezește tot la ora șase.