Radu m-a lăsat cu o replică repetată clar în oglindă. „O să suferi când mă vei vedea cu alta.”
L-am privit drept în ochi și i-am spus că, de la stres, îmi face rău și iaurtul.
Am glumit. Apoi am plâns o săptămână în baie, ca să nu mă audă pisica.
Viața are însă un simț al umorului mai bun decât orice comediant.
Anii au trecut. El schimba iubite, eu am tot încercat să o iau de la capăt.
Am fost și cu un bărbat care zicea că e instructor de tai chi, dar noaptea sforăia ca un tractor.
Nicio poveste n-a mers cu adevărat.
Cu o persoană însă n-am rupt niciodată legătura: mama lui.
Doamna Elena a continuat să-mi spună „fata mea” încă zece ani după separare.
O femeie fără filtru între gând și vorbă.
Spunea tot ce-i trecea prin minte, fără să-i pese de consecințe.
Când s-a îmbolnăvit, toate rudele au promis că rămân lângă ea. Au dispărut în trei zile.
Eu am început s-o duc la controale, să-i fac piața, să-i gătesc ciorbe.
În schimb, ascultam luni în șir povești stânjenitoare despre cum Radu, la șase ani, tunsese câinele cu maşina de bărbierit.
Într-o dimineață, telefonul a sunat la șapte fără zece.
„Se-nsoară netrebnicul, fiul meu.”
Am crezut că nu m-am trezit bine.
Eram trează, și doamna Elena voia să mă invite.
Am încercat să refuz. Că va fi jenant, ciudat, că locul meu nu era acolo.
A ascultat răbdătoare și a răspuns calmă: „Jenant pentru el, draga mea. Nu pentru noi.”
Cuvântul „noi” a înclinat balanța.
Două săptămâni mai târziu, stăteam în fața oglinzii din dormitor, iar fiica mea mă privea probând rochii din dulapul netouch de doi ani.
„Ești emoționată?”
„Nu.”
„Atunci de ce probezi a optsprezecea?”
„Pentru că destinul merită o înfățișare elegantă, scumpo.”
A suspinat și mi-a întins pantofii roșii.
În ziua nunții, am intrat într-un restaurant de la marginea Brașovului, cu intenția să mă ascund undeva în spate.
Nu am ajuns nici la mijlocul sălii, când o chelneriță m-a prins de braț și m-a condus.
Am crezut că mă scoate afară.
M-a așezat la masa principală. Lângă doamna Elena. Exact în fața mirilor.
Radu a ridicat privirea și s-a înecat cu șampania.
S-a uitat la mine. La mama lui. Apoi iar la mine, ca și cum eram o fantomă scoasă dintr-un album de familie cu amintiri proaste.
Mireasa, o blondă de vreo douăzeci și cinci de ani, se uita rapid între noi, încercând să înțeleagă.
El s-a apropiat de scaunul meu, roșu și aplecat.
„Tu ce faci aici?”
Nu am reușit să scot un cuvânt.
„E invitată”, a spus mama lui, fără să ridice ochii din meniu.
„De cine?”
„De mine, firesc.”
„Dar de ce, mamă?”
Doamna Elena a lăsat meniul pe masă și și-a tamponat buzele cu șervetul.
„Pentru că atunci când eram bolnavă, doar ea a fost lângă mine. Tu veneai doar când aveai nevoie de bani de benzină, ca să te duci la mare.”
Am mușcat nervoasă dintr-o chiflă, ca să nu izbucnesc în râs.
Radu s-a înroșit mai tare.
„Mamă, e o situație extrem de jenantă.”
„Jenantă a fost sarmaua aia pe care ai gătit-o de Crăciun în nouăzeci și cinci. Asta, fiule, e dreptate.”
Un unchi de la masa vecină a aplaudat.
O cumnată cu părul imens a ridicat paharul și a zis că întotdeauna a fost de partea mea, ceea ce era absurd, fiindcă nu mă văzuse niciodată.
Mireasa avea expresia unei femei care descoperă că vacanța visată costă dublu față de preț.
Și totuși, seara s-a dovedit grozavă.
Am mâncat tot ce se putea mânca — aperitive, două feluri principale, deserturi, tort și bomboniere.
Apoi doamna Elena m-a tras la dans cu o strânsoare de oțel.
„Nu știu dansurile astea moderne”, am mințit.
„Te-am văzut jucând la nunta surorii mele acum cincisprezece ani. Te-nvârteai ca un titirez. Hai.”
Am ajuns în mijlocul ringului, râzând în hohote.
Puțin după, ne-a ajuns și mireasa, care probabil decisese că, dacă nu mă poate învinge, se alătură.
Fără să se dezlipească de zâmbet, a strigat: „Acum e rândul meu!” și m-a îmbrățișat ca pe o veche prietenă.
Radu stătea în colț, ca omul care a plătit toată nunta, dar nimeni nu-și mai amintește numele lui.
Două zile mai târziu, telefonul a sunat cu un mesaj de la el: „Mă bucur că te-ai distrat, probabil.”
Am răspuns imediat: „Superb. Mâncarea excelentă, muzica pe nivel, iar mama ta e irezistibilă ca întotdeauna. Mulțumesc și pentru tartinele cu somon.”
A urmat tăcere.
O tăcere așa adâncă, că aproape am auzit cum scrâșnea din dinți la celălalt capăt al orașului.
Cinci minute mai târziu, am primit mesaj de la doamna Elena.
„Nu vreau să fac probleme, dar în poze ești mult mai bine decât mireasa.”
I-am răspuns că la vârsta ei încearcă să declanșeze un al treilea război mondial.
Mi-a trimis un singur mesaj vocal. Un râs scurt, răgușit, molipsitor, terminat cu celebrul ei „ah, ce bine.”
L-am păstrat mult timp.
Îl mai am și acum.
Încă îl țin în telefon, între o poză cu pisica și rețeta de tartine cu somon.