Eram tânără, îndrăgostită și fără niciun leu când l-am cunoscut pe soțul meu.
Ne-am căsătorit în grabă, orice i-am spune nu ne putea opri.
Credeam că dragostea învinge sărăcia.
Soacra mea ne-a propus o bucată din pământul ei.
— Construiți aici, ne-a zis. Loc e destul. Nu-mi trebuie tot.
Ne-am privit cu speranța aprinsă în ochi.
Ăsta era momentul nostru.
Am început să strângem fiecare leu.
El lucra pe șantier din zori până seara.
Eu curățam case, coseam, acceptam orice muncă.
În weekenduri eram pe teren, cărămidă cu cărămidă.
Visul nostru prindea formă sub cerul satului.
Îmi amintesc mâinile lui crăpate de ciment.
— O să fie frumoasă, îmi spunea. Aici o să creștem copiii.
Trei ani de lipsuri și nopți nedormite.
Dar am reușit.
Am pus acoperiș bun, ferestre de aluminiu, o baie adevărată.
El a făcut și o piscină mică în curte.
— Pentru copii, să se răcorească vara, zicea mândru.
Casa nu era luxoasă, dar era a noastră.
Soacra venea des, beam cafea sub prun.
Cealaltă fiică a ei venea rar, cu o privire ciudată spre casă.
Apoi a venit marțea aceea blestemată.
Soțul meu a plecat devreme la lucru.
M-a îmbrățișat la ușă.
— Ne vedem diseară. Te iubesc.
Au fost ultimele lui cuvinte.
Mi-au spus că s-a întâmplat într-o clipă, o grindă.
N-a suferit. Eu, da.
La două săptămâni după înmormântare am aflat că sunt însărcinată.
Patru luni. Fetiță. Visul nostru, fără el.
La început soacra venea zilnic, aducea mâncare.
Credeam naiv că nu sunt singură.
După o lună totul s-a schimbat.
Era duminică, ședeam în sufragerie, mângâind pântecul.
Au intrat fără să bată.
— Trebuie să vorbim, a zis sec.
— Ce s-a întâmplat? am întrebat cu inima strânsă.
— Fiica mea e în belele. E divorțată, are nevoie de un loc unde să stea.
— Dacă vrea temporar, am spus eu…
— Nu. Ea are nevoie de casa asta.
— Cum adică?
— Pământul e al meu. Voi ați construit, dar pământul e al meu. Fiul meu nu mai e.
— Am construit fiecare cărămidă, fiecare leu din casa asta!
— Păcat, a zis fiica ei. Legal, casa e pe pământul nostru.
— Sunt însărcinată cu copilul lui! am strigat.
— Tocmai de-aia, a spus soacra. Nu te poți descurca singură. Primești ceva pentru îmbunătățiri.
Mi-a întins un plic cu trei mii cinci sute de lei.
— E o insultă, am zis. Nu accept.
— Atunci pleci cu mâna goală. Hotărârea e luată.
Am rămas singură în casa ridicată din vis și durere.
Nopțile următoare n-am mai dormit.
Am atins fiecare perete, am decis ce urmează.
Dimineața am sunat la excavator.
— Veniți să dărâmați casa, am spus.
Dacă nu poate fi a mea, n-o să fie a nimănui.