Într-o după-amiază liniștită, bunica stătea pe verandă și privea grădina. Deodată a auzit râsete de copii. Nepoții alergau spre ea

Era o după-amiază liniștită de toamnă.

Bunica stătea pe verandă.

Privea grădina tăcută din fața casei.

Frunzele cădeau ușor pe alee.

Deodată, a auzit râsete.

Erau râsete de copii, venind de pe drum.

“Cine râde așa de tare?” s-a întrebat bunica.

A privit spre poartă, curioasă.

Nepoții alergau spre ea, plini de energie.

Obrajii lor erau roșii de la alergat.

“Bunico, bunico!” au strigat amândoi.

Primul a ajuns lângă ea, gâfâind.

Avea în mână o frunză ruginie.

“Am găsit-o pe drum,” a spus el mândru.

“E frumoasă,” a răspuns bunica, luând-o în palmă.

Al doilea copil nu a spus nimic.

A întins doar brațele spre ea.

“Vrei să te țin în brațe?” l-a întrebat bunica.

El a dat din cap, timid.

Bunica l-a ridicat ușor pe genunchi.

A simțit căldura micului trup lipit de al ei.

“V-a fost dor de bunica?” i-a întrebat pe amândoi.

“Foarte dor!” a răspuns primul copil.

Bunica a zâmbit larg.

În acel moment, veranda nu mai era tăcută.

Era plină de voci, de râsete, de viață.

“Spuneți-mi, ce ați mai făcut azi?” a întrebat ea.

“Am alergat prin curte,” a zis unul.

“Am văzut un fluture galben,” a zis celălalt.

“Un fluture? Ce frumos!” s-a bucurat bunica.

Copilul de pe genunchi a privit grădina.

“Bunico, ce planta aceea?” a întrebat el.

“E un trandafir,” a explicat bunica calm.

“Pot să-l văd mai de aproape?” a cerut copilul.

“Sigur, mergem împreună,” a spus ea.

S-au ridicat toți trei de pe verandă.

Au mers încet spre trandafirul din grădină.

Primul copil alerga înainte, vesel.

Al doilea ținea mâna bunicii strâns.

“E frumos, nu-i așa?” a întrebat bunica.

“Foarte frumos,” a răspuns copilul, uimit.

În acel moment, bunica a simțit ceva aparte.

Liniștea casei se transformase în căldură.

Inima ei bătea mai vioi ca de obicei.

Nu mai era singură pe verandă.

Avea alături doi copii plini de bucurie.

“Ce bine că ați venit,” le-a spus ea.

“Și noi suntem bucuroși,” au răspuns ei împreună.

Soarele apunea încet peste grădină.

Umbrele lungi se întindeau pe iarbă.

Bunica știa un lucru simplu și adevărat.

Nepoții nu aduc doar zgomot și joacă – ei aduc lumină în inimă.

Rate article
Add a comment