Se trezește mereu înainte de ceasul deșteptător.
Nu o obligă nimeni.
E doar un obicei vechi, de ani de zile.
Pune ibricul pe foc.
Se uită pe fereastră, în liniște.
Și pentru o clipă, gândul fuge înapoi.
„Odată, aici era gălăgie mare.”
Pași grăbiți pe hol dimineața.
Râsete, certuri pentru fleacuri.
Ghiozdane lăsate la ușă.
Și veșnicul „mama, ai văzut cămașa mea?”
Acum e liniște în casă.
Dar liniștea asta nu e goală.
Are ea un rost anume.
Copiii ei au crescut, au plecat.
Fiecare are casa sa acum.
Fiecare are diminețile și grijile sale.
Ea știe exact ce face fiecare azi.
Unul are o întâlnire importantă la muncă.
Altul duce copilul la grădiniță.
Al treilea are o seară obișnuită în familie.
Dar și asta e prețios, știe ea.
Nu se amestecă în viața lor.
Nu dă sfaturi nechemate, nu controlează.
Doar sună, din când în când.
— Cum ești? Totul e bine?
Atât întreabă, nimic mai mult.
Și pentru ea e de ajuns.
Când vin în vizită, vine toată casa cu ei.
Vin cu copiii lor, cu poveștile lor.
Vin cu obiceiurile lor noi, diferite de ale ei.
Ea îi privește și zâmbește tăcută.
Nu zâmbește pentru că viața lor e perfectă.
Zâmbește pentru că e adevărată.
Sunt sănătoși, asta vede ea.
Se iubesc unii pe alții, se vede clar.
Știu să-și apere familiile, să le țină unite.
Ce altceva ar putea cere o mamă?
În clipele astea înțelege totul deodată.
Nopțile nedormite au avut un rost.
Fricile ei, greșelile, lacrimile în pernă.
Toate s-au adunat într-un singur lucru.
Un lucru simplu, dar neprețuit.
Pentru o mamă, bucuria cea mai mare e simplă.
Să-și vadă copiii sănătoși și împăcați.
Să-i vadă fericiți în familiile lor.
Nimic altceva nu-i mai trebuie.
Pune ceașca pe masă și respiră ușurată.
Afară se face dimineață, încet.
Casa e liniștită, dar plină de ei.
Atât îi e de-ajuns ca să fie bine.