– Mărioara, tu să nu cazi din picioare… Bărbatu-tău a adus ieri o tânără de la maternitate! – a izbucnit Catrina, aproape scoțând din țâțâni clanța ruginită a porții.
Vecina respira greu, obrajii îi erau roșii de la mers rapid și de la secretul care o rodea pe dinăuntru.
S-a grăbit atât de tare că a călcat cu papucii direct pe linoleumul proaspăt spălat.
Mărioara a lăsat încet pe masă fierul de călcat greu, din fontă.
Metalul încins a șuierat pe marginea umedă a feței de pernă, dar ea nici n-a observat.
Picioarele i s-au făcut de plumb, parcă nu mai erau ale ei.
S-a lăsat pe un scaun, nimerind din întâmplare locul.
Mâna i s-a dus la piept, acolo unde inima bătea nebunește sub halatul proaspăt călcat.
S-a uitat la Catrina cu ochii mari și n-a putut scoate niciun cuvânt din gâtul uscat.
Totul se strânsese în ea.
– De unde… de unde ai scos-o, Catrino? – a șoptit răgușit Mărioara, agățându-se de marginea mesei din bucătărie cu atâta forță că degetele i s-au albit.
– De unde?! – Catrina a bătut din palme, aproape răsturnând solnița. – Cumătra mea, Lenuța, lucrează la bucătăria maternității din oraș, știi bine! Ieri a văzut cu ochii ei, pe fereastră. Zice că a venit Petrache cu Dacia lui gri. A ieșit din mașină cu un buchet de trandafiri, uriaș, roz, pufos. A stat la intrare și a așteptat. Și-a ieșit o fată. Tânără de tot, poate douăzeci de ani, păr blond, înfofolită într-un palton nepotrivit pentru sezon. Și asistenta după ea, cu plocul legat cu fundă. Petrache a luat plocul în brațe, radiind, a prins-o pe fată de braț și au urcat în mașină. Lenuța s-a aplecat pe fereastră, credea că se înșală. Dar numărul era al lui, trei de șapte, unic în toată zona! Acum tot satul vorbește. Femeile la fântână nu mai tac. Cine s-ar fi gândit, Petrache ăsta tăcutul…
– Care tânără? În ce zi?
Mărioara refuză să priceapă vorbele, se izbesc de mintea ei și se întorc ca mazărea de perete.
– Catrino, nu spune prostii. Care fată? El mi-a zis aseară, înainte să plece, că se duce la depozit după piese, în alt oraș! Mie nu mi-a zis nimic… Suntem douăzeci și cinci de ani împreună… El niciodată…
Vecina a strâmbat din buze cu milă, a clătinat din cap și s-a aplecat să-i vadă fața.
– Vai, Mărioara mea dragă… Toți tac până la urmă, câinii ăștia. Lenuța zice că s-au dus spre ieșirea din oraș. Nu încoace, spre cartierele noi. Ține-te bine. Bărbații la vârsta asta își pierd mințile, albesc la tâmple și le vine nebunia.
Catrina mai înșiră câte și mai câte, își amintește de cazuri asemănătoare din familia ei îndepărtată, dar Mărioara nu mai prinde sensul.
Sunetele s-au transformat într-un vuiet surd.
S-a fixat cu privirea pe un punct de pe perete, la calendarul vechi, și ochii i s-au încețoșat.
Petrache al ei. Petrache ei de nădejde, tăcutul, care n-a ridicat niciodată vocea în casă.
Care în fiecare dimineață o săruta pe obraz înainte să plece la depou, care ținea minte ziua când s-au cunoscut și repara singur tot, de la fierul de călcat la acoperiș.
Omul care fusese stâlpul vieții ei, acum, pur și simplu, ștersese trecutul lor comun.
Buchet roz. Ploc cu fundă. O fată tânără.
– Mărioara? Cum te simți? Vrei niște picături? Să-ți torn Corvalol? Că te-ai făcut albă, mi-e frică să te privesc, – s-a îngrijorat Catrina, văzând că gazda nu mai reacționează.
– E bine. Catrino, du-te. E bine, mă descurc singură… – repetă mecanic Mărioara, cu glasul stins ca un șoptit mort.
După ce a scos-o pe curioasa vecină, Mărioara a încuiat ușa cu zăvorul greu.
S-a lipit cu spatele de lemnul răcoros al ușii și a căzut încet pe podea.
Îi venea să urle, să spargă ceva, dar pe dinăuntru n-avea decât o slăbiciune surdă, care o paraliza.
N-a controlat-o niciodată pe soțul ei. N-a scotocit prin buzunare, n-a verificat telefonul, n-a făcut scandal pentru întârzieri de la lucru.
A avut încredere deplină în el, ca în ea însăși.
Au crescut o fată, au dat-o la facultate în oraș, au măritat-o. Au trăit cu liniște, și acum lovitura asta.
Una din care nu se mai ridici.
Maternitate. Nu-i o aventură trecătoare, nu-i o legătură întâmplătoare într-o deplasare.
E un copil. O viață nouă. O familie nouă, întemeiată pe ascuns.
Mărioara s-a ridicat cu greu, luptându-se cu greața.
Încet, ca o bătrânică de o sută de ani, a trecut în camera din față, la comodă, unde era telefonul.
Degetele nu-i ascultau, a apăsat de trei ori greșit pe ecran.
În fine, a apărut numele „Petrache”.
A apăsat pe apel și a dus telefonul la ureche.
Semnalele i se păreau nesfârșite. Fiecare îi zvâcnea în trup ca o durere fizică.
A trecut, parcă, o eternitate, până când a răsunat vocea groasă, cu puțină răgușeală, a soțului:
– Da, Mărioara, bună. Ce-i cu tine așa dimineață? S-a întâmplat ceva?
Mărioara a înghițit în sec, încercând să-și facă vocea cât mai firească.
I-a fost nevoie de un efort enorm să nu plângă.
– Bună, Petrache… Nu, nimic, am vrut doar să te întreb. Cum stai pe-acolo? La depozit e totul în ordine? Când te aștept acasă?
– Ei, aici… s-au adunat treburile, Mărioara, – Petrache s-a poticnit o clipă, în glas i s-a simțit o grabă ciudată, nefirească. În fundal, Mărioara a auzit clar un sunet scurt, apoi un suspin de femeie, înăbușit.
– Piesele vin întârziat, trebuie să mă descurc eu aici. Pe scurt, azi probabil o să întârzii. Sau chiar rămân peste noapte la Mihai, la căsuța lui de la țară, să nu merg noaptea. Nu te îngrijora, da? Mănâncă și culcă-te. Nu mă aștepta.
– Petrache… – i s-a tăiat răsuflarea Mărioarei. – Chiar n-ai nimic să-mi spui? Nicio veste?
În telefon s-a lăsat o tăcere. Se simțea fizic cum bărbatul își caută febril cuvintele.
Când a vorbit din nou, tonul i s-a schimbat, s-a făcut surd, încordat ca o coardă:
– Mărioara… Să lăsăm vorbele pe mai târziu. Vin mâine sau poimâine, și ne așezăm liniștiți de vorbă. Bine? Totul e normal, tu să nu-ți imaginezi nimic. Nu te îngrijora.
– Nici nu mă îngrijorez, – a răspuns încet Mărioara, simțind cum se stinge și ultima fărâmă de speranță, lăsând loc unui gol îngheța. – Te aștept.
A închis și a lăsat telefonul pe comodă.
N-a recunoscut nimic, a mințit și a ascuns. I-a povestit despre depozit, despre căsuța lui Mihai, în timp ce fusese văzut la maternitate, cu un nou-născut.
Pentru prima dată în douăzeci și cinci de ani, Petrache o mințea.
De ce? Oare n-o respecta deloc? Oare fata aia îl orbise atât de tare, încât era pregătit să arunce viața lor comună la gunoi?
Pe dinăuntru totul se strânsese, îngheța definitiv.
Mărioara n-a închis ochii toată noaptea.
Stătea pe patul larg al căsniciei, urmărind umbrele farurilor mașinilor care treceau pe drum, mișcându-se încet pe pereți și pe tavan.
Fiecare lumină care se apropia o făcea să se cutremure: „El? A venit?”
Dar mașina trecea mai departe.
Dimineața, Mărioara parcă era o umbră. Fața ei supsă, pielea cu nuanță pământie.
Și-a pus ceai, dar n-a putut lua nicio înghițitură, gâtul i se strânsese ca de spasm, orice gust parcă era amar.
Neputând răbda chinul incertitudinii, la amiază l-a sunat din nou.
Petrache a răspuns instantaneu, de parcă stătea cu ochii pe ecran.
– Mărioara, știu că nu mă suni așa, din nimic, – a luat-o înainte bărbatul. Vocea lui suna incredibil de obosită și vinovată. Acest ton a făcut-o pe Mărioara să se simtă încă și mai rău, ultimele iluzii se topeau.
– A venit Catrina la tine, așa-i? Așa am crezut. Are o limbă ca o moară, a dus vestea în tot satul…
– Am aflat, Petrache, – a zis încet, dar surprinzător de hotărât Mărioara, cu toate că pe dinăuntru totul tremura. – Deci e adevărat? Ai adus-o de la maternitate? O fată tânără? Și copilul… al tău?
– Mărioara, Doamne, ce vorbe-s astea! – în glasul lui Petrache se simțea disperarea. – Nu e deloc cum ți-au spus! Te rog, nu face nicio prostie. Vin acum acasă. Suntem deja pe drum. Într-o oră sunt acolo. Îți explic tot. Te rog, doar să mă aștepți.
– Cine-i „suntem”, Petrache? – a întrebat ea, dar în telefon se auziseră deja semnalele scurte.
Ora aceea de așteptare i s-a părut cea mai lungă din viața ei.
S-a încuiat în casă, a tras draperiile.
I se părea că, dacă iese afară, toți vecinii o vor arăta cu degetul.
Când la poartă a huruit motorul cunoscut al Daciei, Mărioara s-a cutremurat.
A respirat precipitat. S-a dus la fereastră și a dat puțin perdeaua la o parte.
Petrache a oprit motorul, a ieșit din mașină. Avea un aspect groaznic: supt la față, nebărbierit, geaca descheiată.
A dat ocol mașinii și a deschis portiera din dreapta.
De pe locul din față a coborât încet, cu grijă, o fată.
Mărioara a cercetat-o: foarte tânără, palidă ca o păpușă de porțelan, părul blond strâns într-un coc neglijent.
Ținea cu grijă la piept un plocuț cald, privea înfricoșată în jur, ca și cum s-ar fi așteptat la un atac.
Mărioara a înghițit în sec. Pentru o clipă a vrut să dea fuga afară, să facă scandal, să-i gonească pe amândoi din curte.
Dar ceva în fata aceea, o neputință și o durere adâncă în priviri, a făcut-o să rămână nemișcată.
Ușa a scârțâit. Petrache a intrat primul, după el, trecând sfios pragul, a intrat fata cu plocul.
– Mărioara… – a chemat-o încet Petrache, privindu-și soția cu o privire rugătoare, plină de durere. – Te rog, ascultă-mă. Nu judeca repede.
Mărioara i-a privit în tăcere, cu brațele încrucișate pe piept, încercând din răsputeri să-și țină fața impasibilă.
– Fă cunoștință, Mărioara… Asta e Ioana. Și ăsta… ăsta e băiatul lui Andrei. Andrei Mocanu. Nepotul meu de gradul trei, ții minte de el? Care lucra pe platformele petroliere, în nord…
Mărioara s-a încruntat o clipă, în memorie i-a apărut chipul unui băiat vesel, orfan, Andrei, care a venit de două ori în vizită și pe care Petrache îl iubise mult, aproape ca pe un fiu.
– Andrei? Și ce legătură are…
Privirea i-a căzut pe Ioana. Fata plângea fără zgomot, lacrimi mari îi curgeau pe obrajii palizi, direct pe plocul cu bebelușul.
– Andrei a murit, Mărioara, – a spus mohorât Petrache, cu vocea tremurând. – Acum două luni. Accident pe platformă, l-a prins o placă metalică. Ioana era în luna a șaptea. Nu s-au apucat de actele de căsătorie, tot amânau, voiau mai spre naștere. Rude n-are deloc, a crescut la orfelinat.
– Când Andrei nu mai era, băieții lui de la muncă au ajutat-o, au mutat-o în oraș, i-au găsit o chirie temporară. Și acum trei zile a început să nască. M-a sunat de pe telefonul vechi al lui Andrei, plângea, n-avea unde să se ducă, n-avea bani, proprietarul vrea să o dea afară pentru chirie neplătită… Ei, cum s-o fi lăsat, Mărioara? Cum să-l trădez pe Andrei? El a fost orfan, și fiul lui acum… orfan și de tată.
Petrache s-a apropiat de soția lui.
– Sunt un idiot, Mărioara. M-am ferit să-ți spun de la început. Mă gândeam că o să fii geloasă, că n-ai să înțelegi de ce ajut o fată străină, trandafirii ăștia i-am luat doar ca să aibă și ea puțină bucurie, să nu se simtă de tot abandonată pe treptele maternității, unde toate sunt întâmpinate de soții… Am ascuns de tine, am stat pe la depou, am ajutat-o cu actele pentru ajutor social. Scuză-mă. Dar n-am putut să las copilul lui Andrei pe peronul gării. N-am putut.
Mărioara îl asculta pe bărbat, și cu fiecare cuvânt gheața care-i strânsese inima se spărgea și se topea.
Doamne, cât de proastă fusese. Ce idioată, Catrina asta cu bârfele ei.
Soțul n-o trădase. Petrache al ei rămăsese tot omul nobil, curat, cinstit cu care se măritase.
Pur și simplu n-a putut trece pe lângă durerea altuia.
S-a uitat la Ioana. Fata stătea aproape fără suflare, de oboseală și de frică, ținea strâns la piept plocul care scâncea, și o privea pe Mărioara ca pe un judecător sever, de a cărui hotărâre depindea viața ei.
– Dumnezeule… – a suspinat Mărioara, simțind cum îi năvălesc lacrimi de ușurare și milă. – Da’ ce stați în prag? Descalță-te, Ioana, intră. Petrache, adu bagajele. Ce-am mai bănuit eu aici… bătrâna.
A alergat spre fată, i-a luat cu grijă plocul din brațele obosite. Copilul se mișca înăuntru, strângând din buzele mici.
Inima de mamă a Mărioarei s-a topit de tot.
– Treceți în odaie, acolo e canapeaua moale. Pun ceainicul, te hrănesc, că trebuie să fii flămândă de la spital… Petrache, adu robotul de căldură în odaie, copilul are nevoie de cald!
În casă a început să fiarbă o viață nouă, neobișnuită.
În primele zile Ioana mergea ca pe un câmp minat: se ferea să se așeze, mereu voia să ajute cu ceva, lua câte o cârpă, un vas, în ciuda slăbiciunii de după naștere.
Tot timpul cerea scuze și o privea pe Mărioara cu o recunoștință timidă.
Dar Mărioara a luat rapid frâiele în mâini. Ca o mamă cu experiență, a înconjurat-o pe tânăra femeie și pe copil, pe care l-au numit Andrei, după tatăl lui, cu grijă.
– Așa, Ioana, hai jos, nu te prind eu cu găleata! – i-a spus Mărioara strict, dar cu un surâs, luându-i mopul din mână. – Trebuie să te refaci, să alăptezi copilul. Treaba ta acum e să te odihnești și să-l îngrijești pe fiul tău. Cu gospodăria ne descurcăm noi, cu Petrache. Avem loc destul, casa e mare, slavă Domnului. Stați cât aveți nevoie, nimeni nu vă dă afară.
Încet, gheața neîncrederii și fricii din sufletul Ioanei s-a topit.
A văzut că aici nimeni n-o va dojeni pentru o bucată de pâine în plus.
Pe obrajii ei palizi a apărut un roșu sănătos, a început să surâdă mai des, și ochii ei mari, cenușii, nu mai păreau ai unui animal înfricoșat.
Casa, care după plecarea fiicei lor mari i se părea Mărioarei goală, s-a umplut deodată de sunete vii: gânguritul copilului, zumzetul mașinii de spălat, discuțiile lungi de seară.
Ioana s-a arătat o fată extrem de sensibilă și blândă. Seara, când micul Andrei adormea, se așezau cu Mărioara în bucătărie la ceaiul tradițional cu ierburi.
Ioana povestea despre viața ei simplă la orfelinat, despre cum l-a cunoscut pe Andrei, despre cum el îi promisese o casă adevărată.
– El îl iubea așa de mult pe moș Petrache, – spunea încet Ioana, privind la flacăra aragazului. – Mereu zicea că, când se va face mare și se va pune pe picioare, va construi o casă la fel ca a dumneavoastră, și familia lui va fi la fel de puternică. Eu nu credeam că pot exista oameni ca dumneavoastră. Mă gândeam că moș Petrache mă aduce și mă dați afară… Aveați tot dreptul. Cine sunt eu pentru dumneavoastră? O străină.
– Proastă ești, Ioana. Cum poate fi fiul lui Andrei străin pentru noi? Și tu nu mai ești străină de-acum. Viața-i complicată, uneori așa te răsucește că nici nu știi unde cazi. Important e, în clipa cea mai grea, să dai de un om care-ți întinde mâna.
A trecut o lună. Micuțul Andrei s-a rotunjit la obraji și gânguie întruna, bucurându-l pe Petrache, care, după muncă, dă fuga primul la coș, să se spele pe mâini și să se joace cu bebelușul.
Petrache parcă întinerise cu zece ani: în ochi îi apăruse vechiul foc, se simțea din nou capul unei familii mari, care avea nevoie de el.
Odată, într-o zi liberă, când Ioana ieșise cu cărucioriul pe strada liniștită a satului, Mărioara a intrat în garaj la bărbatul ei.
Petrache rânduia sculele, fredonând ceva încetișor.
– Petrache, trebuie să vorbim, – a spus blând Mărioara, așezându-se pe un taburet curat lângă bancul de lucru.
Petrache a lăsat imediat cheile și a privit-o pe soție cu puțină neliniște. Încă se temea, pe nesimțite, că povestea asta ar putea să-i rămână ca o rană.
– Ce-i, Mărioara? Te-a jignit cumva Ioana? Sau ceva cu copilul?
– Nu… Cu tine e totul minunat, – a surâs Mărioara. – M-am gândit… Ioana vrea să se mute în oraș, când copilul face trei luni. Vrea să caute o cameră, să-și găsească de muncă…
Dar casa asta are inimă mare și loc pentru toți.