Nu mă uit la alți bărbați.
E suficient să mă uit la femeile lor.
Așa am învățat să citesc oamenii.
Femeia este ca o oglindă.
Ea arată totul, fără să vrea.
Dacă este iubită sau doar folosită.
Dacă trăiește în liniște sau duce singură o familie întreagă.
Un bărbat poate vorbi frumos.
Poate spune cuvinte despre dragoste și respect.
Dar cuvintele nu sunt dovadă.
Adevărul se vede în ochii femeii de lângă el.
Ochii nu mint niciodată.
Ei arată dacă ea doarme liniștită lângă un umăr puternic.
Sau dacă se ține pe picioare doar prin puterea ei.
Am văzut multe femei de-a lungul anilor.
Unele înfloresc, chiar și într-o bucătărie veche.
Altele se sting, oricât de scumpe le-ar fi bijuteriile.
Mi-am zis: aici e tot adevărul.
Nu în casă, nu în bani, nu în vorbe.
Îmi amintesc o vecină, Ioana.
Soțul ei, Mircea, vorbea frumos la fiecare petrecere.
„Ea e totul pentru mine”, zicea el mereu.
Dar Ioana avea privirea obosită.
Mâinile ei tremurau de atâta muncă.
„Ești bine?”, am întrebat-o odată.
„Sunt obișnuită”, a răspuns ea încet.
Nu era bucurie în vocea ei.
Era doar resemnare, ascunsă sub un zâmbet.
Am mai cunoscut o femeie, Lenuța.
Soțul ei, Gheorghe, nu vorbea mult.
Dar o privea cum nimeni nu mai privește azi.
Lenuța râdea des, din tot sufletul.
„El mă ajută la toate”, spunea mândră.
„Chiar la toate?”, am întrebat-o cu curiozitate.
„Da. Și la vase, și la vorbă bună”, a zis ea.
Diferența era clară, fără explicații.
O femeie fericită nu are nevoie de mască.
O femeie stinsă nu are nevoie de cuvinte.
Se vede în felul cum merge.
Se vede în felul cum tace.
Se vede în felul cum privește pe geam.
M-am întrebat de multe ori: de ce nu vedem bărbații adevărați direct?
Pentru că ei se ascund bine în discursuri.
Dar femeile nu se pot ascunde.
Ele poartă povestea pe față, zi de zi.
Nu mă uit la bărbați.
Mă uit la femeile lor.
Pentru că ele spun totul, fără un singur cuvânt.
Iar adevărul nu minte niciodată.