Maria se trezește prima în casă, mereu.
Ceasul arată ora cinci dimineața.
Soțul ei, Nicolae, mai doarme încă.
Ea pregătește micul dejun, repede, în tăcere.
„Mamă, nu găsesc șosetele!”, strigă fiica lor, Ioana.
Maria aleargă, caută, găsește, rezolvă.
Apoi pleacă la serviciu, obosită deja.
La birou, colegii o întreabă cum se simte.
„Bine, ca de obicei”, răspunde ea, scurt.
Dar nu e bine, de fapt.
Se simte golită, zi de zi.
Seara, se întoarce acasă, din nou grăbită.
Face cumpărături, gătește, strânge casa.
Nicolae stă pe canapea, uitându-se la televizor.
„Ce ai la cină?”, o întreabă el, fără să ridice privirea.
Maria tace, strânge din dinți.
Nu răspunde imediat, se abține.
Fiul lor, Andrei, își face temele singur, de obicei.
Dar azi are nevoie de ajutor la matematică.
Maria lasă oala pe foc, aleargă la el.
„Mamă, nu înțeleg exercițiul ăsta”, spune Andrei.
Ea explică, răbdătoare, chiar dacă e epuizată.
Oala începe să dea în foc, în bucătărie.
Maria fuge, stinge focul, suspină.
Cât poate duce o singură persoană?
Nicolae nu observă nimic din toate astea.
El crede că totul merge normal, firesc.
„De ce ești mereu obosită?”, o întreabă, nedumerit.
Maria îl privește, lung, fără cuvinte.
„Pentru că fac tot, Nicolae”, răspunde ea, în final.
El ridică din umeri, nu înțelege problema.
„Așa e normal, nu-i așa?”, zice el.
Maria simte că explodează pe interior.
Dar nu spune nimic, se abține din nou.
Pune cina pe masă, chemă copiii.
Familia mănâncă, discută despre ziua lor.
Nimeni nu o întreabă pe ea cum a fost.
Nimeni nu observă cearcănele, oboseala, tăcerea.
După cină, ea strânge masa, singură.
Spală vasele, pune hainele la uscat.
Verifică temele copiilor, din nou.
Pregătește hainele pentru ziua de mâine.
Se culcă ultima, mereu, în fiecare noapte.
Mâine se va trezi la fel, la cinci.
Ciclul se repetă, zi după zi, fără pauză.
Ea rămâne singură cu toată povara asta.
Nimeni nu întreabă ce vrea ea, de fapt.
Fericirea ei a rămas undeva, uitată.
Maria stinge lumina și tace în întuneric.