Maria avea șaptezeci de ani.
Stătea pe bancă, lângă poartă.
Privea copiii vecinei alergând pe stradă.
“Și ai mei erau așa”, a șoptit ea.
Mici, gălăgioși, plini de viață.
Acum sunt departe, cu familiile lor.
Stela, vecina, s-a așezat lângă ea.
“Ți-e dor de nepoți?”, a întrebat Stela.
“Mi-e dor de toți”, a răspuns Maria.
“De vremea când erau mici.”
Îi săruta dimineața, cât mai dormeau.
Fugea de la muncă să-i vadă la prânz.
Le gătea mâncarea preferată.
Le spunea povești înainte de culcare.
“Credeam că timpul nu se termină niciodată”, a spus Maria.
“Dar a fugit repede, ca apa.”
Stela a dat din cap, înțelegătoare.
“Așa e cu toți copiii.”
“Cresc și pleacă în lume.”
“Își caută drumul lor.”
Maria și-a amintit ziua când fiul ei a plecat.
Avea valiza în mână și ochii triști.
“Mamă, o să te sun des”, i-a promis el.
Și chiar a sunat, la început.
Apoi vorbele s-au rărit.
Viața lui s-a umplut cu alte griji.
“Nu-l judec”, a spus Maria încet.
“Așa trebuie să fie.”
“Copiii cresc și zboară din cuib.”
“Dar inima de mamă rămâne acolo.”
Stela a privit-o cu milă.
“Tu te-ai rugat vreodată pentru ei?”
“În fiecare seară”, a răspuns Maria.
“Mă rog să fie feriți de rău.”
“Să nu le frângă viața aripile.”
“Să aibă un drum drept și liniștit.”
A tăcut o clipă, privind cerul.
“Asta pot să fac acum pentru ei.”
“Să mă rog și să-i iubesc de departe.”
Stela i-a luat mâna, cu blândețe.
“Ai fost o mamă bună, Maria.”
“Le-ai dat tot ce-ai putut.”
“Copilăria lor a fost frumoasă.”
Maria a zâmbit, cu ochii umezi.
“Asta mi-a rămas acum.”
“Amintirea zilelor acelea calde.”
“Și speranța că dragostea lor mă va încălzi la bătrânețe.”
A privit din nou copiii de pe stradă.
Vor crește și ei, va trece timpul.
Vor pleca și ei, cândva, departe.
Dragostea de părinte rămâne, oricât ar trece timpul.