Ei vin încet, fără zarvă, în viața noastră.
Cu pași mici, cu palme calde.
Cu ochi în care încape toată lumea.
Nepoții sunt ca florile delicate.
Nu cer mult, doar dragoste.
Și din dragoste înfloresc cu adevărat.
Fără condiții, fără măsură.
„Bunico, mă mai iubești și mâine?”, întreabă o nepoată.
„Te iubesc și poimâine”, răspunde bunica.
Alături de ei, sufletul parcă întinerește.
Râdem cum nu am mai râs de mult.
Ne amintim bucurii simple, de altădată.
Simțim gustul vieții, fără grabă.
„Bunicule, tu ai fost vreodată copil?”, întreabă un băiețel.
„Am fost, și tare mai alergam prin curte.”
„Și te prindea bunica ta?”
„Niciodată. Eram prea rapid.”
Copilul râde cu gura până la urechi.
Și bunicul retrăiește o vară din tinerețe.
În râsul lor revin amintirile noastre.
În întrebările lor se adună înțelepciunea adunată-n ani.
„De ce ai riduri, bunico?”, întreabă o fetiță.
„Pentru că am zâmbit mult, draga mea.”
„Și o să am și eu riduri?”
„Da, dacă zâmbești tot așa.”
Fetița se gândește puțin.
Apoi zâmbește larg, ca și cum ar exersa.
Cu nepoții, viața nu se termină.
Ea parcă întoarce o pagină nouă.
Un capitol mai cald, mai liniștit.
Plin de sens, plin de blândețe.
Nu mai alergăm după nimic.
Ne bucurăm de fiecare clipă mică.
De-o îmbrățișare, de-un „bunicuță, te iubesc”.
De-un „bunicule, vino să mă dai în leagăn”.
„Bunicule, poți să mă legeni până la stele?”
„Pot, dacă-mi ții bine mânuța.”
Copilul se ține strâns, cu încredere deplină.
Și bunicul simte că totul are rost.
„Bunico, când eram tu mică, aveai telefon?”
„Nu, draga mea, aveam doar scrisori.”
„Și cât timp dura un mesaj?”
„Câteodată, o săptămână întreagă.”
Fetița rămâne mirată, aproape nu crede.
„Și nu erați triști, așteptând așa mult?”
„Eram, dar bucuria de la final era mai mare.”
Nepoata se gândește, apoi o îmbrățișează.
Și-n aceste clipe înțelegi totul.
Adevărata bogăție nu e în ani.
Ea e în dragostea pe care o dăruiești.
Cu nepoții, inima învață să înflorească din nou.