Acum patru zile, vecina mea în vârstă a murit.
Era o femeie liniștită, cu o pisicuță mereu lângă ea.
Ieri cineva a bătut la ușa mea.
Erau câțiva vecini, cu brațele pline.
Țineau pisicuța și câteva lucruri de-ale ei.
„Nimeni nu o poate lua”, mi-au spus.
„Are nevoie de o casă azi.”
„Altfel mâine ajunge în adăpost.”
M-am uitat la ea.
Avea ochi blânzi, dar triști.
Părea pierdută, fără țintă.
Oare înțelegea ce s-a întâmplat?
Nu știa de ce stăpâna ei nu se mai întoarce.
Am simțit o strângere de inimă.
M-am gândit o clipă la casa mea.
Era deja plină de lăbuțe mici.
Patru colțuri, patru suflete blănoase.
Mai era loc pentru încă una?
Am privit iar spre ea.
Tăcerea ei spunea totul.
„Poate rămâne la mine”, am zis încet.
Vecinii au respirat ușurați.
Au lăsat-o jos, cu grijă.
Ea a pășit timid în casă.
A adulmecat fiecare colț.
A privit spre celelalte pisici.
Ele au observat-o curioase.
Nimeni nu a sâsâit, nimeni nu a fugit.
Era liniște, doar o tăcere grea.
Am pus o pernuță moale lângă sobă.
Ea s-a așezat acolo, ghemuită.
Nu a mâncat mult în prima seară.
Doar a privit în gol, tăcută.
M-am așezat lângă ea, fără grabă.
„Ești în siguranță acum”, i-am șoptit.
A clipit încet, parcă ar fi înțeles.
Noaptea trecută a adormit liniștită.
Am auzit un suspin micuț.
Un sunet simplu, dar greu de uitat.
A fost tot ce aveam nevoie să aud.
Dimineața a mâncat puțin mai mult.
A mai pășit printre celelalte pisici.
Una dintre ele s-a frecat de ea.
Un gest mic, dar plin de sens.
Acum sunt patru pisici în casă.
Patru povești diferite, un singur acoperiș.
Ea se acomodează încet, zi de zi.
Nu grăbesc nimic, las timpul să lucreze.
Dragostea nu așteaptă momentul perfect.
Vine la ușa ta, fără vreme stabilită.
Atunci răspunsul e mereu același.
Da.