Restaurantul strălucea în lumină aurie.
Pianul cânta încet, printre mese scumpe.
Cristalurile sclipeau sub candelabre mari.
Nimic nu amintea de sărăcie sau durere acolo.
La masa de lângă fereastră ședea Margareta.
Avea șaizeci de ani și o rochie albastru-închis.
Bijuteriile îi luceau la fiecare mișcare.
Totul la ea spunea bogăție și putere.
A ridicat paharul de vin, liniștită.
Atunci o fetiță s-a oprit timid lângă masă.
Copila nu avea mai mult de opt ani.
Era palidă, slabă, cu palton vechi și uzat.
În mâini ținea un ceas de buzunar din aur.
Margareta a privit-o iritată, la început.
Apoi fetița i-a întins ceasul, tăcută.
— Cred… că acesta este al dumneavoastră.
Femeia a văzut ceasul și fața i s-a schimbat.
Mâinile au început să tremure ușor.
— De unde îl ai? — a întrebat ea stins.
— Mama mea l-a păstrat mereu, — a răspuns fetița.
Margareta a deschis capacul, cu grijă.
Click.
Înăuntru era o poză veche, decolorată.
O tânără ținea un nou-născut în brațe.
Culoarea a dispărut de pe fața Margaretei.
— Nu… nu se poate…, — a șoptit ea.
Trecutul părea că s-a întors brusc acolo.
— Cum o chema pe mama ta? — a întrebat încet.
— Ana, — a spus fetița simplu.
Ochii Margaretei s-au umplut de lacrimi.
— Ana… Dumnezeule…, — a murmurat ea.
Fetița a început și ea să plângă.
— Mama mi-a spus să găsesc „doamna în aur”.
— Ce ți-a spus? — a întrebat Margareta, aplecându-se.
— Mi-a spus… că sunteți bunica mea.
Cuvintele au lovit-o drept în inimă.
Restaurantul a dispărut parcă din jurul ei.
Doar fetița cu ochii fiicei sale a rămas.
— Bunica ta?.. — a repetat ea, fără glas.
Fetița a dat din cap, încet, tăcută.
— Mama spunea că veți recunoaște ceasul.
Margareta și-a împins scaunul brusc, zgomotos.
Clienții s-au întors spre ea, mirați.
Dar nu i-a mai păsat de nimeni.
A căzut în genunchi, chiar acolo, în restaurant.
— Ce s-a întâmplat cu Ana? — a întrebat plângând.
Fetița și-a șters obrajii cu mâna mică.
— S-a îmbolnăvit… Dar v-a așteptat mereu.
Margareta și-a acoperit gura, îngrozită.
— Am crezut că mă urăște, după ce a plecat.
— Nu, — a spus fetița. — A păstrat poza dumneavoastră.
Ceva s-a rupt în sufletul Margaretei atunci.
Lacrimile i-au curs fără oprire pe față.
Erau lacrimi adevărate, rare pentru ea.
Și-a întins brațele spre copilă, cu teamă.
Fetița nu s-a retras nicio clipă.
Dimpotrivă, a făcut un pas înainte.
Margareta și-a strâns nepoata la piept.
— Mi-a fost atât de frică, — a șoptit fetița.
— Acum nu mai ești singură, — i-a spus femeia.
Deodată, copila și-a amintit un lucru.
— Mama a mai spus ceva important.
A scos din buzunar o hârtie împăturită.
— Mi-a zis să v-o dau doar dacă plângeți.
Margareta a desfăcut scrisoarea cu mâini tremurânde.
După primele rânduri, fața i s-a schimbat.
Nu mai era doar durere acolo.
Era șoc. Și o frică adâncă, veche.
— Ce scrie acolo? — a întrebat fetița, încet.
Margareta a privit-o lung, fără cuvinte.
— Mama ta a scris că tatăl tău e viu.