Maria și Mihai treceau printr-un divorț greu.
El era un bărbat cu stare, din Chișinău.
A decis să-i lase ei o fermă părăsită, lângă satul Leordeni.
Credea că îi dă o povară, nu o avere.
Peste un an, avea să se mire singur.
— Mihai, nu mai avem ce discuta, — i-a spus Maria. — Du-te înapoi la Chișinău.
— Ce oraș? — a oftat el, plictisit.
Trădarea lui o lăsase fără puteri.
Porniseră împreună de la zero.
Vânduseră un apartament din Botanica.
Investiseră tot într-o afacere de familie.
El venise doar cu o garsonieră modestă.
Mintea și munca Mariei aduseseră succesul.
Au dus-o greu, cu chirii și lipsuri.
Cu timpul, Mihai s-a schimbat.
A început să se poarte ca un stăpân.
A trecut toate bunurile pe numele lui.
Ca la divorț, ea să nu ia nimic.
Abia apoi a cerut divorțul.
— Ți se pare drept, Mihai? — l-a întrebat ea, cu voce stinsă.
— Să nu mai repetăm, — a zis el sec. — Tu nu aduci nimic în casă.
— Tu mi-ai spus să mă odihnesc, să-mi văd de sănătate, — a răspuns ea calm.
Mihai s-a enervat.
— Gata cu vorbele! Știi ferma de la moș Ilie? Nu valorează nimic. O poți lua, dar atât primești.
Maria știa ce vrea el.
Să scape curat, după doisprezece ani de căsnicie.
— Bine. Vreau doar să fie trecută pe numele meu, oficial, — a spus ea.
— N-am nimic împotrivă. Scap și eu de taxe, — a râs el, cu dispreț.
Maria n-a mai zis nimic.
A strâns ce avea mai de preț și a plecat.
S-a mutat temporar la o pensiune.
Era hotărâtă să o ia de la capăt.
A lăsat restul lucrurilor lui Mihai și noii lui prietene, Angela.
Cu zâmbet batjocoritor, el i-a întins actele.
— Baftă multă!
— La fel, Mihai, — a răspuns ea, fără să-l privească.
— Să nu uiți să-mi trimiți o poză cu găinile, — a glumit el.
Maria n-a răspuns și a pornit motorul.
Pe drum, privind satul în oglindă, a început să plângă.
Deodată, a simțit o bătaie în geam.
— Ești bine, copilă? — a întrebat o bătrână.
Abia atunci a observat că oprise lângă stația de autobuz.
— Da, mulțumesc. Am avut o zi grea.
— Noi venim de la spital. O vecină zace acolo, singură. Mergeți spre Orhei?
— Orhei? Acolo-i ferma mea…
— Cine mai are grijă de locul acela? Proprietarul a murit. Animalele mor de foame.
Maria a zâmbit.
— Ce coincidență. Chiar acolo mă duc. Poftiți, vă duc cu mașina.
Bătrâna s-a așezat în față.
Bărbatul ei, Alexandru, în spate.
— Eu sunt Maria, — s-a prezentat ea.
— Eu sunt Paraschiva, iar el e Alexandru, soțul meu, — a spus bătrâna.
Pe drum, Paraschiva i-a povestit despre fermă.
Despre vacile rămase fără stăpân.
Despre magazia care stătea să cadă.
Ajunse acolo, Maria a văzut adevărul.
Un grajd dărăpănat. Douăzeci de vaci slabe.
Dar sufletul îi spunea: aici va reîncepe.
Un an mai târziu, ferma era alta.
Optzeci de vaci pășteau libere prin poieni.
Vânduse bijuteriile mamei pentru sămânță și furaje.
Pusese ultimul leu în afacere.
Dar munca a rodit.
Laptele și brânza ajungeau la Ungheni, la Soroca, la Chișinău.
O tânără din sat, Dumitra, i-a adus un ziar.
Un anunț cu camioane frigorifice, la preț bun.
Maria a recunoscut numărul de telefon.
Era firma lui Mihai.
A rugat-o pe Dumitra să negocieze.
A oferit cu cinci procente mai mult decât prețul cerut.
Mihai nu avea de unde să știe cine cumpără.
Afacerea lui se clătina, iar al ei înflorea.
Roata se întorsese.
Maria nu avea nevoie de răzbunare.
Avea nevoie doar de ce construise cu mâinile ei.
Mihai a vrut să-i dea o povară.
I-a dat, fără să vrea, o viață nouă.