Ei vin încet, cu pași mici.
Cu palme calde și ochi mari.
Ochi în care încape toată lumea.
Nepoții sunt ca florile delicate.
Nu cer mult de la noi.
Doar puțină dragoste adevărată.
Și din ea înfloresc sincer.
Fără condiții, fără calcul.
Așa cum înfloresc florile de primăvară.
Alături de ei întinerim cu sufletul.
Râdem cum nu am mai râs.
“Bunico, mai spune-mi o poveste!”
“Bunico, de ce plouă afară?”
Întrebările lor ne trezesc inima.
Ne amintim bucurii simple de altădată.
Simțim gustul vieții fără grabă.
În râsul lor revin amintirile noastre.
“Hai, bunico, la leagăn!”
“Bunico, hai să desenăm împreună!”
În întrebările lor stă înțelepciunea noastră.
Cea adunată ani la rând.
Cu nepoții, viața nu se termină.
Ea întoarce o pagină nouă.
Începe un capitol mai cald.
Mai liniștit, plin de sens.
Nu mai alergăm ca înainte.
Ne bucurăm de fiecare clipă.
De fiecare îmbrățișare primită.
“Bunicuțo, te iubesc mult!”
“Bunicule, ești cel mai bun!”
Aceste cuvinte ne umplu sufletul.
Ne dau putere să continuăm.
Fiecare zi cu ei e un dar.
Fiecare joc, o bucurie nouă.
“Hai să construim un castel din cutii!”
“Bunico, m-ai prins din urmă?”
Alergăm puțin, chiar dacă obosim.
Merită orice efort pentru zâmbetul lor.
Timpul cu ei trece altfel.
Mai încet, mai cu sens.
Observăm lucruri mici, uitate.
O floare, un fluture, un nor.
“Bunico, ce formă are norul acela?”
“Parcă e un iepuraș,” răspundem noi.
Și ei se bucură nespus de simplu.
Ne învață să vedem lumea diferit.
Fără griji, fără presiune, doar curat.
Adevărata bogăție nu e în ani.
Ci în dragostea transmisă mai departe.
Cu nepoții, inima învață să înflorească.
Din nou, ca la început.
Dragostea lor ne vindecă sufletul.
Și ne dă un motiv să trăim.