Căldura dimineții se ridica de pe asfalt ca un avertisment tăcut.
Nimeni nu-l băga în seamă.
Nimeni, în afară de Matei Ionescu, un băiat de nouă ani.
Alerga cât îl țineau picioarele.
Era din nou în întârziere.
Ghiozdanul îi bătea spatele la fiecare pas.
Traversa parcarea unui supermarket din Brașov.
În mintea lui răsuna vocea doamnei profesoare.
„Încă o întârziere și chemăm părinții.”
Astăzi nu avea voie să greșească.
A trecut printre două rânduri de mașini.
Un sunet l-a oprit brusc.
Un plâns slab, stins.
S-a întors fără să stea pe gânduri.
Într-un sedan gri, în soare, era un bebeluș prins în scaun.
Fața lui mică era roșie și umedă.
Plânsul părea să se topească treptat.
Lui Matei i s-a strâns inima.
A alergat la mașină.
A bătut tare în geam.
— Hei! E cineva aici?
Nimic.
A tras de toate ușile.
Erau încuiate.
Bebelușul mai scotea doar sunete scurte.
Matei s-a uitat spre strada școlii.
Poate mai prindea timp, dacă pleca.
Dar ochii i-au fugit iar la copil.
Fiecare secundă părea grea.
A observat o piatră pe trotuar.
Mâinile îi tremurau când a ridicat-o.
Știa regula: nu te bagi, nu distrugi, aștepți.
Dar dacă nu mai era timp de așteptare?
— Îmi pare rău, a șoptit el.
A lovit geamul o dată.
A apărut o crăpătură.
A lovit din nou.
Și încă o dată.
Geamul s-a spart cu zgomot.
Un val de aer fierbinte a năvălit afară.
Matei a desfăcut centura scaunului.
A luat copilul în brațe, cu grijă.
Era încins, dar respira.
— Ești bine acum, a șoptit el. Te-am găsit.
Pentru o clipă, parcarea a tăcut.
Apoi un strigăt a spart liniștea:
— Ce faci la mașina mea?!
Matei a încremenit pe loc.
O femeie alerga spre el, cu privirea rătăcind între geamul spart și copilul din brațele lui.
Toată parcarea părea să-și fi ținut răsuflarea.
Matei a ridicat privirea spre ea, fără cuvinte.