Țin nepotul în brațe și lumea încetinește.
Nu simt doar un bebeluș lipit de pieptul meu.
Simt timpul însuși, întorcându-se blând spre mine.
E ca o melodie veche, cântată într-o cheie mai moale.
“Ce liniștit e”, îmi spune fiica mea.
“Așa era și tu”, îi răspund.
Mă uit la fața lui mică și văd altceva.
Văd copilul meu, de acum treizeci de ani.
Același zâmbet ascuns la colțul buzelor.
Aceeași privire calmă, care cercetează lumea fără grabă.
“Mamă, de ce plângi?”, mă întreabă fiica.
“Nu plâng. Îmi amintesc”, zic eu.
Îmi amintesc nopțile lungi, cu el în brațe.
Cântecele de leagăn cântate pe întuneric, în șoaptă.
Credeam că le-am uitat pe toate.
Dar iată, le găsesc din nou, fără efort.
Vin singure, ca și cum n-ar fi plecat niciodată.
Nepotul meu respiră ușor, cu sughițuri mici.
Fiecare respirație parcă bate un ritm vechi.
Un ritm pe care l-am simțit și cu fiul meu.
“Crezi că-și va aminti ceva din asta?”, mă întreabă fiica.
“Nu cu mintea. Dar cu sufletul, sigur”, îi spun.
Pentru că dragostea nu se ține minte, se simte.
Se transmite prin piele, prin voce, prin tăcere.
Mă gândesc la mama mea, care m-a ținut la fel.
Mă gândesc la bunica ei, care a ținut-o pe ea.
Un lanț nevăzut, din brațe în brațe.
“Pare că timpul se repetă”, îi spun fiicei mele.
“Sau poate doar se întoarce acasă”, zice ea.
Are dreptate. Nu e o repetare, e o revenire.
Fiecare generație duce mai departe aceeași lumină.
Nu dispare nimic din ce dăruim cu adevărat.
Doar se ascunde o vreme, așteptând să fie chemat.
Nepotul meu mișcă degetele mici în somn.
Parcă prinde un fir nevăzut, din alt timp.
“Ce simți acum, mamă?”, mă întreabă fiica.
“Simt că nimic nu s-a pierdut”, îi răspund.
Tot ce am iubit cu fiul meu e încă viu.
Trăiește acum în acest trup mic și cald.
Nu mai sunt tânără, dar nu mă simt bătrână.
Mă simt doar… continuă, ca o poveste care nu s-a oprit.
“O să-l aduc mai des la tine”, spune fiica.
“Adu-l oricând. Timpul meu îi aparține”, îi spun.
Pentru că nu mai am nimic mai de preț de oferit.
Doar brațele acestea, și liniștea din ele.
Nepotul tresare puțin, apoi se liniștește la loc.
Îl leg mai bine în pătură și-l strâng ușor.
Afară se întunecă, dar aici e cald.
Aici timpul nu grăbește nimic, nu cere nimic.
Doar se întoarce, blând, ca un cântec vechi.
Și eu îl cânt din nou, fără să-l fi uitat.
Dragostea nu se pierde niciodată. Se transmite.