Sunt o bunică tare mândră.
Nu am doar un nepot drag.
Îi iubesc pe toți la fel.
Fiecare aduce o lumină specială aici.
„Bună dimineața, bunică!” îmi spun ei.
„Vrei să ne jucăm azi?” mă întreabă.
Casa era mereu plină de viață.
Îmi amintesc pașii lor mici pe hol.
„Uite ce desen am făcut!” strigă unul.
„Îți place soarele meu?” vrea să știe.
„Este cel mai frumos desen,” le răspundeam.
„Povestește-ne ceva nou,” cereau ei mereu.
„Vreți să aflați despre zâne?” îi întrebam.
„Da, te rugăm mult, bunico!”
Stăteam pe covor cu toții în sufragerie.
„De ce cerul este albastru?” m-au întrebat.
„Este o mare întoarsă invers,” spuneam.
„Și norii ce sunt?” a continuat mezina.
„Sunt bărci de bumbac pufoase,” explicam.
Ochii lor străluceau de multă uimire.
„Ești o vrăjitoare bună, bunico?”
„Sunt doar bunica voastră,” râdeam încetiș