Mama se schimbă.
Aproape nimeni nu își dă seama.
Nu mai doarme ca înainte.
Nopțile au devenit grele.
Se trezește la ora trei.
E lac de sudoare.
Afară e frig, ea arde.
Insomnia nu o lasă.
Își închide ochii, degeaba.
Odihna a plecat de acasă.
Trupul îi e obosit mereu.
Parcă ar duce o povară.
O povară pe care nimeni nu o vede.
Doar ea o simte, zilnic.
Uneori o trec fiori.
Alteori arde pe dinăuntru.
Fără motiv anume, spune ea.
„Nu știu ce am”, zice încet.
Inima îi bate repede.
Fără alergare, fără motiv.
Memoria îi scapă detalii.
Un nume, o dată, un cuvânt.
Lacrimile vin din senin.
Chiar și la lucruri mici.
„Nu mai sunt eu”, spune mama.
„Nu mai recunosc femeia asta.”
Pielea i s-a schimbat.
Părul îi cade tăcut, în perie.
Se uită în oglindă dimineața.
Cine e femeia aceea?
Lumea din jur nu înțelege.
Lumea judecă, nu ascultă.
„E dramatică”, spun unii.
„E doar vârsta”, spun alții.
„Exagerează”, zic cei grăbiți.
De parcă ar alege să sufere.
Dar ce nu înțeleg oamenii?
Că trupul ei închide un capitol.
Renașterea nu e ușoară.
Doare să te transformi.
Puțini înțeleg schimbarea asta.
Puțini au răbdare să vadă.
Mama nu e insuportabilă.
Mama se transformă, atât.
Trece un pod invizibil.
De la cine a fost, spre cine devine.
Dincolo e femeia înțeleaptă.
Cea care se naște acum, în tăcere.
Dar ea se simte invizibilă.
Nimeni nu îi vede efortul.
Trăim într-o lume grăbită.
O lume care aplaudă tinerețea.
Pielea netedă e lăudată.
Tăcerea e cerută, nu înțelegerea.
Femeia matură e lăsată la o parte.
Cine are răbdare cu ea?
Ea nu are nevoie de judecăți.
Nu are nevoie de etichete.
Are nevoie de brațe calde.
Brațe care s-o țină aproape.
Are nevoie de o privire blândă.
O privire care să nu fugă.
„Sunt cu tine”, ar trebui să-i spună cineva.
„Nu ești singură în noaptea asta.”
Atât ar fi de ajuns.
Puțin, dar sincer.
Ea nu cere minuni.
Cere doar să fie văzută.
E mama care se schimbă.
Nu o lăsați singură.