Când părinții pleacă, ceva se stinge înăuntrul nostru.
Rămâne o tăcere grea.
Un gol pe care nimic nu-l poate umple.
Pe dinafară trăim mai departe.
Muncim, râdem, mergem înainte.
Dar o rană rămâne acolo, ascunsă.
Cine poate vindeca o asemenea durere?
În acel loc din inimă a trăit tandrețea mamei.
Acolo a trăit și puterea tatălui.
Anii trec, dar dorul nu se micșorează.
În clipele de bucurie, îi căutăm din priviri.
În clipele de durere, îi strigăm în tăcere.
Suntem ca niște copii care au rătăcit drumul spre casă.
Unde mai găsim acel drum?
Dar ei nu au plecat de tot.
Trăiesc în amintirile noastre.
Trăiesc în faptele pe care le facem.
Trăiesc în sângele nostru, în felul nostru de a fi.
Ne ocrotesc din tăcere, fără cuvinte.
Prin rugăciune, ne apără în continuare.
Prin binecuvântare, ne poartă pe drum.
Prin dragostea lor fără margini, ne țin în picioare.
Oare ei ne simt gândul, acum?
Poate că da, poate că sufletul nu are distanțe.
În liniștea serii, cuvintele răsar singure.
„Mamă, tată, vă iubesc.”
„Vă port în suflet, în fiecare zi.”
„Mulțumesc pentru tot ce m-ați învățat.”
„Merg mai departe cu lumina voastră în mine.”
Nu-i o despărțire adevărată, e doar o altă formă de prezență.
Dragostea lor nu moare niciodată.
Ea devine o forță care ne poartă înainte.
Cum am putea trăi fără acea forță?
Nu cred că am putea, sincer.
Fiecare pas al nostru e și al lor.
Fiecare bucurie trăită e și bucuria lor.
Fiecare lacrimă vărsată e și dorul lor după noi.
Suntem legați pentru totdeauna, dincolo de timp.
Mama ne-a dat blândețea cu care privim lumea.
Tata ne-a dat curajul cu care înfruntăm greul.
Amândoi ne-au dat rădăcini adânci.
Rădăcini care ne țin drepți, chiar și în vânt.
Ce ne-ar spune ei, dacă ar putea vorbi acum?
Poate ne-ar spune să fim liniștiți.
Poate ne-ar spune că sunt mereu aici.
Poate ne-ar spune că dragostea nu are sfârșit.
Și poate chiar e adevărat.
Pentru că dragostea adevărată nu dispare niciodată.
Ea rămâne, tăcută, dar vie.
Ea ne poartă înainte, zi de zi.
Îi port în suflet. Pentru totdeauna.