— Soacra-ta ne stă pe cap, a zis Cătălin și a pus furculița lângă farfurie, de parcă termina un raport important.
Cina din apartamentul cu trei camere din Craiova, cartierul Craiovița, s-a răcit brusc.
Mirela a privit în jos.
Mama ei, doamna Lenuța Dobre, bea calm din ceașca de ceai.
La șaizeci și doi de ani, cu părul alb aranjat și spatele drept ca o riglă, nu era o femeie care se sperie de tonul unui bărbat.
Cătălin însă hotărâse că acel moment era al lui.
— Doi ani suntem căsătoriți, Mirela. Doi ani locuim cu mama ta. Ori televizorul e prea tare, ori îmi zice cum am spălat pe jos, ori mă întreabă de ce am lăsat pantofii în hol. Eu aici nu mă simt stăpân în casă.
Lenuța a lăsat ceașca pe masă.
— Stăpân?
— Nu te lega de cuvânt. Vrem spațiu al nostru. O atmosferă normală de familie tânără. Cu tot respectul, e timpul să vă retrageți puțin.
Mirela a șoptit:
— Cătălin…
— Nu. Mirela, spune și tu.
A pălit.
— Mamă… poate că e timpul să locuim singuri. Nu pentru că nu te iubesc. Doar că… suntem o familie, noi doi.
Lenuța a dat din cap.
Cătălin se mutase acolo cu doi ani în urmă, cu o valiză, un laptop și încrederea unui om care nu știe cât costă o factură de căldură.
S-a obișnuit rapid cu frigiderul plin, facturile plătite și cina caldă.
Și-a luat o mașină în leasing și le spunea prietenilor, mândru, că „el ține casa în frâu”.
— Bine, a zis Lenuța. Mâine eliberați apartamentul.
— Ce?
— Vă mutați.
— Dar ăsta e apartamentul tău.
— Cătălin, când te-ai înregistrat pe adresa asta, ai citit actele?
Mirela a încremenit.
Lenuța a adus un dosar albastru.
Pe primul act scria că apartamentul din Craiovița era proprietatea surorii ei, care locuia în Germania.
Lenuța avea doar drept de uzufruct, pe viață.
Al doilea act era pentru un apartament cu două camere, în cartierul Bariera Vâlcii.
Proprietar: Mirela.
Donație de la bunica ei, înainte de căsătorie.
— Mamă… a șoptit Mirela. Spuneai că îl dai în chirie.
— Așa era. Contractul a expirat săptămâna trecută. Voiam să vă dau cheile de aniversare. Dar dacă vă deranjez, grăbim lucrurile.
Cătălin a înghițit în sec.
— Deci ne mutăm acolo?
— Da. Cu chirie. O mie cinci sute de lei pe lună, plus utilități. Apartamentul e proprietatea personală a Mirelei.
— Să plătesc chirie propriei neveste?
— Să plătești proprietarului. Sau îți cauți altă garsonieră. Un bărbat cu atâta încredere în el sigur se descurcă.
În noaptea aceea s-au auzit cutii, bandă adezivă și certuri în șoaptă.
— Tu ne-ai stricat totul! șoptea Mirela. Mama ne-a dus în spate doi ani.
— Nu știam!
— Nu știai, dar comandai.
Dimineața, Lenuța a supravegheat personal mutarea.
— Ăsta e al meu. Ăsta e al sorei mele. Ăsta e de familie. Cătălin, tava aia nu e a ta. Al tău e doar orgoliul, dacă găsești o cutie destul de mare.
Apartamentul din Bariera Vâlcii era luminos, dar mic.
Cătălin a început să plătească chirie în fiecare lună.
Rata la mașină apăsa tot mai greu.
Ieșirile cu prietenii s-au terminat.
A luat un job suplimentar.
Mirela a învățat să gătească, să planifice cumpărăturile și să nu-și mai sune mama pentru fiecare mărunțiș.
După trei luni, pe când amândoi curățau baia, Mirela a spus:
— Mama avea dreptate.
Cătălin a suspinat.
— Eram copii.
— Tu erai un copil cu pretenții de rege.
— Da.
Înainte de Anul Nou, Lenuța i-a invitat.
Cătălin a adus crizanteme albe.
— Vă mulțumesc, doamna Lenuța, a spus el. Pentru lecție.
După cină, ea le-a întins un plic.
Înăuntru erau cele trei chirii, puse deoparte ca economii.
— Nu aveam nevoie de bani. Aveam nevoie să văd dacă puteți fi responsabili. Puteți. Cumpărați-vă mobilă.
Cătălin a tăcut.
Lenuța i-a pus o bucată de plăcintă în farfurie.
— Și ține minte: soacra e ca fiscul. Dacă ai totul în regulă, nu-i nicio problemă. Dacă începi să te joci de-a șmecherul, vine controlul.
Mirela a râs.
Au devenit o familie nu când au rămas singuri.
Ci atunci când au înțeles, în fine, că independența nu e dreptul de a izgoni pe cineva.
Ci puterea de a nu trăi pe spinarea altuia.