Mama nu-l iubește pe tata.
Tata nu o iubește pe mama.
Când voi crește, nici eu nu voi iubi pe nimeni.
Așa am gândit, copil fiind.
Noaptea, iar s-au certat.
Credeau că nu aud.
Crengile băteau în fereastră.
Ploaia lovea acoperișul.
Mi-era foarte frică.
Plângeam încet, fără niciun sunet.
Nici cățelușul de pluș nu mă consola.
Cumva, am adormit totuși.
Am visat că totul era bine.
Mama s-a îndrăgostit iar de tata.
Și tata, iar de mama.
Toți trei ne plimbam împreună.
Ploaia și vântul încetaseră.
Mama îl îmbrățișa pe tata.
Copiii râdeau în jurul nostru.
Păsările ciripeau sus, în copaci.
Era vară, mijlocul lui iulie.
Dar era doar un vis.
Dimineața a venit cu nori de toamnă.
Mama zgomotă vasele în bucătărie.
Se pare că micul dejun va fi curând.
Minunea iar nu s-a întâmplat.
Poate mâine se va întâmpla?
Tata va veni de la muncă.
Va mirosi a ger de afară.
Îmi va aduce un tort mic.
Mamei îi va oferi trandafiri.
Mama își va pune o rochie frumoasă.
Își va vopsi unghiile cu grijă.
Ne vom așeza împreună la masă.
Vom lua și cățelușul de pluș.
Vom mânca tort, vom cânta cântece.
Și nu ne va mai fi frică.
Trebuie să cântăm împreună.
Este extrem de important asta.
Trebuie să râdem mai tare.
Să ne îmbrățișăm mai des.
Ca băieții și fetele să nu se teamă noaptea.
Sub pătură, ținând strâns jucăria de pluș.
Copiii trebuie să înțeleagă un lucru.
Că nu trebuie să plângă în tăcere.
Doar să nu auzim vreodată aceste cuvinte.
Spuse de vreun copil, undeva.
„Când voi crește, nici eu nu voi iubi pe nimeni.”
Să nu se mai repete niciodată.
Copiii merită doar iubire, nimic altceva.