Ei vin în viața noastră liniștit.
Cu pași mici, cu palme calde.
Cu ochi în care încape toată lumea.
Nepoții sunt ca niște flori delicate.
Nu au nevoie de mult.
Au nevoie doar de dragoste.
Și tocmai de la ea înfloresc.
Sincer, cu adevărat, fără condiții.
Alături de ei parcă întinerim cu sufletul.
Râdem așa cum nu am mai râs de mult.
Ne amintim bucurii simple de altădată.
Simțim gustul vieții, fără grabă.
Cine ar fi crezut că se poate și așa?
În râsul lor revin amintirile noastre.
În întrebările lor găsim înțelepciunea noastră.
Cea adunată ani la rând, cu răbdare.
„Bunico, de ce cerul e albastru?“ mă întreabă micuța.
„Pentru că așa l-a vopsit bunul Dumnezeu“, îi răspund.
Ea râde și bate din palme.
Simplu, așa cum doar un copil poate fi fericit.
Cu nepoții, viața nu se termină.
Ea parcă întoarce pagina.
Și începe un nou capitol.
Mai cald, mai liniștit, plin de sens.
Nu mai alergăm ca înainte.
Ne bucurăm de fiecare clipă trăită.
De fiecare îmbrățișare primită.
De fiecare „bunicule“ sau „bunicuță“ strigat din curte.
Îmi amintesc o după-amiază de vară.
Nepotul meu alerga desculț prin iarbă.
„Vino și tu, bunico!“ mi-a strigat vesel.
M-am ridicat, chiar dacă genunchii mă dureau.
Am alergat puțin, doar puțin, lângă el.
Și am simțit că timpul s-a oprit.
A fost o clipă mică, dar uriașă.
O clipă pe care nu o voi uita.
Oare cât de des ne oprim să trăim astfel?
Oare câte clipe ne scapă pe nesimțite?
Nepoții ne învață să încetinim.
Ne învață să privim altfel lumea.
Prin ochii lor, totul pare nou.
Prin întrebările lor, redescoperim mirarea.
Și în aceste momente înțelegi un adevăr simplu.
Adevărata bogăție nu e în ani.
Ea e în dragostea pe care o transmiți mai departe.
Căci tocmai cu nepoții inima învață să înflorească din nou.
Ei ne dau o a doua tinerețe, fără să ceară nimic în schimb.
Și noi le dăm tot ce avem mai curat în suflet.
O bunică mi-a spus odată: „Nepoții sunt răsplata vieții.“
Avea dreptate, din toată inima.
Pentru că ei sunt dragoste pură, fără urmă de umbră.
Nepoții sunt inima noastră bătând de două ori.