Cămara mea din Craiova ține minte mai multe crize decât țin minte eu anii.
Mă numesc Elena, am patruzeci și doi de ani și lucrez ca contabilă la o clinică privată de pe strada Unirii.
Am un obicei din cauza căruia soțul meu, ani la rând, își rotea degetul la tâmplă.
Acum el cară singur cutiile din debara și nu mai zice nimic.
Fac provizii, dar nu „ca să am, așa, de rezervă”.
Fac provizii cu metodă, ca și cum aș ține o a doua contabilitate, una de-acasă.
Nu cumpăr niciodată un rulou de hârtie igienică.
Oricum s-ar termina exact când n-ai nevoie.
Știu brandul pe care-l folosesc, știu prețul lui obișnuit din Lidl de la colț.
Când îl văd la reducere, nu iau un pachet, iau cinci-șase deodată.
O dată la șase luni fac turul casei.
Văd ce se termină, urmăresc reducerile din aplicații și rezolv problema pentru multe luni înainte.
Așa procedez cu toate.
Ulei de floarea-soarelui, zece litri dintr-o dată, dacă prețul e bun.
Cereale, la cutie, nu la pliculeț.
Zahăr, sare, paste, minimum cinci pachete din fiecare.
Cafea și ceai la fel.
Hrană pentru pisica noastră, Tombi, o iau în saci, când se face reducere la magazinul de animale, nu la cutie, ca vecina de la parter, care apoi aleargă după mâncare de pisică pe ploaie, la nouă seara.
În congelator am mereu carne, sarmale făcute în casă, fructe de pădure din vara trecută.
Cartofii și ceapa le luăm, eu și soțul meu Dan, în saci, de prin toamnă, de când am cumpărat apartamentul din blocul vechi de pe Calea Severinului.
Acolo, la subsol, am primit o cămăruță separată și păcat ar fi fost să n-o folosim.
Rostul e simplu.
În primul rând, economisești bani, uneori la jumătate, dacă prinzi reducerea potrivită.
În al doilea rând, economisești timp și nervi.
Faci cumpărăturile o dată și șase luni nu te mai gândești la asta, mintea e liberă pentru altceva.
Acum, în septembrie, la Craiova nu e nicio problemă cu mâncarea.
Dar săptămâna trecută am verificat tot ce aveam, am văzut reducerile din trei aplicații de supermarket și am completat tot ce urma să se termine în una-două luni.
Obiceiul nu cere voie de la nimeni.
Am o frază pe care am auzit-o de la o colegă mai în vârstă, acum cincisprezece ani: oamenii care au bani nu doar știu să-i facă, știu și să-i cheltuie cu cap.
De atunci e deviza mea.
Am scris-o chiar cu marker pe frigider, apoi am ștears-o, Dan a zis că deja e prea mult.
Apropo de soțul meu.
Trebuia să-l vedeți de Black Friday, când am adus acasă o cutie de un metru pe un metru, detergenți, hârtie igienică, șervețele umede.
Curierul abia a dus-o la etajul trei, iar Dan stătea în prag și clătina din cap, de parcă îi aduseseră un frigider, nu un pachet de șervețele.
Dar asta era doar introducerea.
Povestea adevărată a început nu cu o cutie, ci cu sora mea, Carmen.
Carmen e mai mică decât mine cu șapte ani, locuiește în același bloc, la etajul de deasupra, și toată viața a crezut că proviziile mele sunt o toană.
„Ești ca o cârtiță,” îmi spunea, scoțând din frigider două ouă și jumătate de pâine, pentru o zi, nu mai mult.
Soțul ei, Costel, lucra la o service auto, câștiga bine, și trăiau cu ideea că banii vor fi mereu, de ce să umpli dulapurile cu cereale, când poți să mergi și să cumperi proaspăt.
În martie anul trecut, Costel a fost concediat.
Atelierul unde lucra s-a închis, patronul a vândut spațiul pentru un service de anvelope.
Carmen a rămas cu doi copii și fără nicio plasă de siguranță, fără provizii, fără bani puși la o parte, totul se ducea pe curent: rata la frigider luat în rate, meditații pentru fiică-sa, un telefon nou, „foarte necesar”.
A venit la mine în mai, seara, când Dan era de tură.
S-a așezat în bucătărie, unde am trei rafturi doar pentru cereale și conserve, și a început să plângă.
Nu discret, nu reținut, așa cum plângi când îți e rușine să ceri de la sora mai mare.
Mi-a spus că datorează cheltuielile pe trei luni, vreo două mii cinci sute de lei, că frigiderul e gol, că Costel caută de lucru, dar momentan descarcă marfă în piață.
Nu i-am ținut predici.
Am deschis cămara din subsol și i-am spus: ia cât ai nevoie, cereale, conserve, ulei, am rezerve pentru un an.
I-am mai dat și două mii de lei cash, din banii pe care-i strângeam pentru o mașină de spălat nouă, pentru că cea veche deja zbârnâia în toată scara.
Carmen ținea în mână borcanele cu gulaș, răsfoia pungile de orez, se uita la rândurile de castraveți murați, și n-a zis nimic, probabil, mai mult decât toată seara de până atunci.
Apoi a spus ceva ce țin minte exact: „Te făceam cârtiță. Dar tu ești pur și simplu adultă, iar eu nu.”
Până în august, Costel s-a angajat la alt service, mai aproape de casă.
Datoriile s-au stins treptat, le-am dat împrumut, mi-au dat banii înapoi, fără dobândă și fără să le reamintesc, pentru că a reaminti unei surori de o datorie nu mai e despre bani.
Acum, când trec pe lângă cutiile din cămară, nu mă gândesc la reduceri și nici la economii.
Mă gândesc la seara aceea din mai, la Carmen, care ținea borcanul de gulaș în mâini de parcă se temea să nu-l scape.
Și la faptul că frigiderul meu a salvat odată un apartament de datorii, și o soră, de rușinea de a cere de la străini.
În toamnă, Carmen și-a făcut singură o listă cu reduceri în notițele telefonului.
Primul pachet de hârtie igienică, douăsprezece role la reducere, de la Mega Image, l-a cumpărat ea însăși, fără sfatul meu, și mi-a trimis o poză cu mesajul: „Ce zici, devin și eu cârtiță?”
Iar Dan, de altfel, s-a lăsat de contrazis cu cutiile.
Anul ăsta chiar el a propus să mai luăm un congelator, pe balcon, separat de cel din bucătărie.
„Așa, de rezervă,” a spus, cu vorbele mele.
Și amândouă, eu și Carmen, la telefon, am râs cinci minute întregi.
Cel care pune ceva la păstrare, nu mai cerșește într-o zi grea.