Eram tânără, îndrăgostită și fără niciun leu în plus.
Așa l-am cunoscut pe soțul meu.
Ne-am căsătorit în grabă, în ciuda tuturor avertismentelor.
Credeam că dragostea poate ține loc de tot.
Mama lui ne-a oferit o bucată din pământul ei.
— Construiți aici, ne-a spus. Loc e destul.
Ne-am privit atunci cu speranța aprinsă în ochi.
Era șansa noastră.
Am început să strângem fiecare leu, fiecare oră de muncă.
El lucra pe șantier de dimineață până seara.
Eu curățam, coseam, acceptam orice.
În weekenduri construiam împreună, cărămidă cu cărămidă.
Îmi amintesc mâinile lui crăpate de ciment.
— O să fie frumoasă, îmi spunea. Aici creștem copiii.
Trei ani de lipsuri și nopți nedormite.
Dar am reușit.
Am pus tablă bună, ferestre de aluminiu, o baie adevărată.
Am ales eu însămi fiecare bucată de faianță.
El a făcut și o piscină mică în curte.
— Pentru copii, să se răcorească vara, zicea mândru.
Casa nu era luxoasă, dar era a noastră.
În fiecare perete era sudoare și speranță.
Soacra mea venea des, beam cafea sub prun.
Îmi spunea cât e de fericită pentru noi.
Cealaltă fiică a ei venea rar, cu priviri de invidie.
Apoi a venit marțea aceea blestemată.
Soțul meu a plecat devreme, ca mereu.
M-a îmbrățișat la ușă.
— Ne vedem diseară. Te iubesc.
Au fost ultimele lui cuvinte.
Mi-au spus că s-a întâmplat într-o clipă, o grindă.
N-a suferit. Eu, da.
Am căzut într-o durere fără fund.
La două săptămâni am aflat că sunt însărcinată.
Patru luni. Fetiță. Visul nostru, fără el.
La început soacra venea zilnic, aducea mâncare.
Credeam naivă că nu sunt singură.
După o lună, totul s-a schimbat.
A fost duminică, stăteam în sufragerie, mângâind pântecul.
Au intrat fără să bată.
— Trebuie să vorbim, a zis sec soacra.
— Ce s-a întâmplat? am întrebat cu inima strânsă.
— Fiica mea e în belele. Are nevoie de un loc.
— Dacă vrea să stea temporar… am început.
— Nu. Ea are nevoie de casa asta.
— Cum adică?
— Pământul e al meu. Voi ați construit, dar pământul e al meu.
— Am pus fiecare cărămidă, fiecare leu din viața mea!
— Păcat, a zis fiica ei. Legal, casa e pe pământul nostru.
— Sunt însărcinată cu copilul lui! am strigat.
— Tocmai de-aia, a spus soacra. Nu te poți descurca singură.
Mi-a întins un plic cu 3500 de lei.
— E o insultă, am spus. Nu accept.
— Atunci pleci cu mâna goală. Hotărârea e luată.
Am rămas singură în casa ridicată din vis și durere.
Nopțile următoare n-au știut de somn.
Am umblat prin fiecare cameră, am atins pereții reci.
Atunci am decis ce voi face.
Am sunat la excavator.
Casa era a mea prin muncă, nu prin hârtii.
Dacă nu putea fi a noastră, nu rămânea a lor.