Bogdana a stat la noi după cezariană. O femeie tăcută, de vreo treizeci și doi de ani. Păr castaniu lung, prins dimineața într-un coc neglijent. Băiatul se numea Matei, trei kilograme opt sute, un voinic adevărat. Nu-l dădea nimănui pe mâini, nici mie.
Când îl aduceam la alăptat, îl lua cu grijă, ca pe o sticlă fragilă. În seara dinaintea externării am venit să-i verific cicatricea. Bogdana stătea pe pat și împacheta lucruri într-o geantă de sport.
Împacheta și despacheta, iar și iar. Pe ecranul telefonului strălucea o conversație cu un contact numit „Sorin”.
— Totul e bine? am întrebat.
A ridicat ochii. Nu era frică în ei, nici oboseală. Era o hotărâre rece, calculată.
— Totul va fi bine, a spus. Doar mă decid ce să iau cu mine.
Nu am dat importanță. Femeile sunt mereu agitate înainte de externare. Dimineață, când am ajuns la sala de externări, Bogdana s-a oprit.
A scos telefonul și, de față cu mine, a rezervat o cameră la un hotel din centru, pe strada Unirii. M-a mirat, dar am tăcut.
În sală așteptau deja ai casei. Soțul Bogdanei, Radu, ținea un buchet și un ursuleț de pluș enorm. Lângă el, soacra, Elvira, într-o rochie roșie aprinsă.
Comanda pe toată lumea, ca la o paradă.
— Unde e lăutarul? a strigat ea. Am angajat un lăutar!
Se dovedise că soacra închiriase un muzician, să cânte la externare. Lăutarul stătea puțin deoparte, stânjenit, cu instrumentul în brațe.
— Doamnă Elvira, poate nu e cazul, a spus Bogdana încet.
— Ba e cazul! a retezat soacra. E un eveniment! S-a născut nepotul!
A făcut semn lăutarului.
— Cântă „La mulți ani”!
Lăutarul a suspinat și a început să cânte. Sunetul s-a împrăștiat prin toată sala, tare și nelalocul lui. Oamenii se întorceau, unii zâmbeau, alții clătinau din cap.
Bogdana stătea nemișcată, cu fața albă.
— Am cerut liniște, a șoptit.
— Liniște? a pufnit soacra. Liniște e la cimitir!
Radu a încercat să le liniștească pe amândouă.
— Mamă, poate e de-ajuns…
— Taci! l-a tăiat Elvira. Sunt bunică, am dreptul!
Lăutarul cânta înainte, neștiind ce să facă cu el însuși. Bogdana s-a uitat la soțul ei. Apoi la soacră. Apoi la fiul ei, care dormea în brațele ei.
— Poftim, a spus cu voce calmă. Ia-l tu.
I-a dat cu grijă copilul lui Radu.
— Bogdana, ce faci? a întrebat el, năucit.
— Plec, a răspuns. Am camera rezervată la hotel. Am nevoie să fiu singură.
— Cum, singură?! Ai un copil! a strigat soacra.
— Are tată, a spus Bogdana. Și o bunică care iubește atât de mult să comande. Să comande mai departe.
S-a întors și a pornit spre ușă. Lăutarul și-a lăsat tăcut instrumentul jos. Sala a încremenit.
Eu stăteam deoparte, nesigură dacă să intervin. Radu rămăsese cu copilul în brațe, pierdut și înspăimântat.
— Bogdana! a strigat el în urma ei.
Ea nu s-a întors. Ușa s-a închis încet, fără dramatism.
Soacra și-a venit prima în fire.
— Ce-a fost asta? a întrebat ea indignată, în gol.
— Mamă, tu ești de vină, a spus Radu încet. Ea a cerut liniște.
— Dar eu am făcut-o din suflet!
— Din suflet trebuia să o întrebi, a răspuns el.
Matei a început să plângă în brațele tatălui, trezit de zarvă. Radu a început să-l legene, nesigur, stângaci. M-am oferit să ajut.
— Mulțumesc, nu-i nevoie, a răspuns el. Cred că e timpul să învăț singur.
Soacra mai mormăia ceva despre nerecunoștință și caracter. Lăutarul și-a strâns încet instrumentul și a plecat fără să mai aștepte plata. L-am privit cum se îndepărtează și m-am gândit: el e cel mai înțelept om de aici azi.
După câteva zile, Radu a sunat la secția noastră. A întrebat dacă Bogdana a trecut pe la spital. A spus că nu-i răspunde la telefon.
Nu aveam dreptul să dau detalii. Dar m-am gândit: o femeie care își face bagajul atât de calm și rezervă o cameră de hotel știe ce face.
Poate avea nevoie doar ca, o dată, să fie întrebată ce crede ea. Nu să i se poruncească să cânte un marș acolo unde ea ceruse liniște.
Unele povești nu se termină cu țipete, ci cu o ușă închisă încet.