Mergea pe stradă cu cei doi copii de mână.
Nu se uita la nimeni în jur.
Nu îi păsa ce cred vecinii.
“Lasă-i să vorbească,” își spunea.
Copiii erau tot ce avea.
Restul era doar zgomot.
Trecuse prin multe la viața ei.
Oameni care au venit și au plecat.
Promisiuni care s-au spulberat.
Dar copiii au rămas.
Mereu au rămas lângă ea.
Se întreba des: cine mai rămâne?
Răspunsul era simplu.
Doar ei doi, fetița și băiatul.
Nu avea nevoie de aprobare.
Nu căuta validare de la nimeni.
Statutul ei nu definea nimic.
Dragostea pentru copii era totul.
Vecina de la bloc o întreba mereu.
“Nu te deranjează privirile?”
Ea ridica din umeri calmă.
“De ce m-ar deranja?”
“Lumea judecă orice,” spunea vecina.
“Lumea judecă și când taci,” răspundea ea.
Așa că alesese să nu tacă.
Își trăia viața după regulile ei.
Fiecare decizie era gândită pentru copii.
Școala, hainele, mesele, totul.
Nu exista loc pentru vanitate.
Nu exista loc pentru orgoliu.
Doar grijă, răbdare și timp.
Copiii creșteau văzând asta zilnic.
Învățau că iubirea nu cere scuze.
Învățau că mama lor e un zid.
Un zid care nu se clatină.
O prietenă o întrebase odată altceva.
“Nu te-ai gândit la tine vreodată?”
“M-am gândit,” a spus ea simplu.
“Și ce ai decis?”
“Am decis că ei sunt eu.”
Prietena a rămas tăcută.
Nu mai erau cuvinte de spus.
Serile își strângea copiii la piept.
Le șoptea povești înainte de culcare.
Le spunea că sunt în siguranță.
Le spunea că nimic nu-i separă.
Oamenii din jur se schimbau des.
Unii apăreau, alții dispăreau brusc.
Doar copiii nu dispăreau niciodată.
Erau singura ei certitudine.
Așa că mergea înainte, fără frică.
Fiecare pas era pentru ei.
Dragostea nu avea nevoie de martori.